Și pentru că e un proiect foarte bine dezvoltat, am și găsit pe hartă un punct de colectare lângă serviciul soțului meu.
Harta locații ShoeBox.
Mă gândesc să fac tradiție și an de an să pun, împreună cu copiii mei, o cutie.
duminică, 13 decembrie 2015
ShoeBox 2015
M-am trezit târziu anul ăsta. Colectări de cutii se fac intre 1 și 15 decembrie. Eu azi m-am adunat și am pus cât am putut și considerat pentru un copil de peste 3 ani: 2 cărți cu povești, creioane colorate și acuarele, 2 caiete cu foi albe (nu am găsit carte de colorat în cartier), 2 pungi cu biscuiți cu cremă (am vrut turtă dulce, dar nu am găsit în cartier), o mașinuță de la fi-miu și un telefon de jucărie cu cântece în limba engleză. A, și câteva haine, și noi, dar și foarte puțin purtate de băiatul meu. Anul acesta am pus pentru un băiat sau o fată de la 3 ani în sus. Anul trecut am pus pentru o fată de 16-18 ani, am lăsat chiar numărul de contact, dar nu am primit nicio veste...
Și pentru că e un proiect foarte bine dezvoltat, am și găsit pe hartă un punct de colectare lângă serviciul soțului meu.
Harta locații ShoeBox.
Mă gândesc să fac tradiție și an de an să pun, împreună cu copiii mei, o cutie.
Și pentru că e un proiect foarte bine dezvoltat, am și găsit pe hartă un punct de colectare lângă serviciul soțului meu.
Harta locații ShoeBox.
Mă gândesc să fac tradiție și an de an să pun, împreună cu copiii mei, o cutie.
Trei săptămâni de cameră Montessori
Trei săptămâni de cameră Montessori cu soare și evenimente frumoase! Trei săptămâni de zile petrecute în casă și clipe minunate măsurate în ieșirile din weekend.
Primul weekend frumos a fost când am făcut modificările în dormitorul mic, în așa fel încât să-l adaptez ideilor Mariei Montessori ca pentru a stimula un bebeluș.
Al doilea weekend frumos a fost pe 5 decembrie, când am fost la petrecerea aniversară a Prințesei Urbane și în care apoi am participat la primul meu eveniment caritabil. Am creat albume foto pentru amândouă evenimentele. Cel de la ziua Ioanei este aici, iar cel de la evenimentul caritabil, aici.
Apropo, încă mai strângem fonduri până pe 14 decembrie. Dacă vrei să donezi din puținul tău (și chiar nu ai nevoie de niciunul din produsele de aici), o poți face în oricare din cele două conturi ale mele, ING și Banca Transilvania :
- RO83 INGB 0000999902405211
- RO89 BTRL RONCRT0150902701
CATALINA CHINGARU
Cu mențiunea: copii cu handicap sever sector 4 (despre care am scris aici)
Acesta este cel de-al treilea weekend de cameră Montessori și nu am nici cea mai vagă idee unde o să ajungem. Cât o să continuăm (eu sper cât mai mult) și cât voi readapta camerele în așa fel încât să reflecte nevoile copiilor și să-i stimuleze.
După cele trei săptămâni, însă, am ajuns la următoarele concluzii:
- dacă nu poți să faci/ai lucrurile necesare stimulării copilului, nu dispera! Se găsesc mereu înlocuitori. Nu am reușit să-i fac caruselele/mobilele "Dansatorii" și nici pe cel cu culorile primare, din motive obiective. Dar i-am atârnat niște clești colorați de "crenguțele" pomului cu leduri (n-au rezistat nici măcar o zi, că i-a retezat cu foarfeca fratele mai mare... ); după niște minute a adormit-fără să plângă:
- aștept comanda la soț de inel de lemn, a zis că poate să-l facă, însă până îl aduce, copilul și-a găsit altceva să apuce :)
- am mai găsit o activitate care să-l preocupe încât să stea concentrat minute în șir: foșnetul pungii (și mai caut și un clopoțel mai mărișor, tot pentru satisfacția zgomotului produs ca urmare a acțiunii sale, pe care să-l atârn în apropierea ariei lui de apucare, tot de crengile copacului)
- IMPORTANT: bebelușul trebuie să fie asigurat de hrană și odihnă! În niciun caz nu-l lăsăm pe salteluța de activități dacă dă semne de disconfort!
- după activități de concentrare, bebelușul adoarme mai ușor;
- în ceea ce-l privește pe cel mare, nu reușesc să-mi dau seama unde greșesc de nu reușesc să-i stârnesc interesul pentru activitățile de pe raft; ori sunt sub ori peste aria lui de interes; ori sunt prea puține (și chiar sunt puține, mai trebuie să-i mai iau; doar ce am dat comandă)
- la vârsta lui, de 3 ani și 10 luni, am observat că-l interesează scrisul și cititul (în această ordine și deocamdată puțin ca timp, cât să scrie 4-5 cuvinte); ba chiar de curând m-a întrebat cum se scriu 2 cuvinte (tir-rom. și car-eng.!), jocuri educative și de dezvoltare a reflexelor pe tabletă (adunări și scăderi, învățarea unor cântece în limba engleză, puzzleuri, alfabetul englezesc, de colorare, de îmbrăcat un personaj, etc)
- aș putea să aduc la raft literele alfabetului în stil Montessori, adică litere în relief pe care să le simtă la atingere altfel, ori literele decupade din lemn, cu care să se joace el;
- am observat că dacă nu-l însoțesc în activități, și el pierde interesul;
- am reușit să-i readuc în atenție cărțile lui vechi, prin împachetarea lor în hârtie de Crăciun
Dacă știi și alte activități pentru bebeluș de 4 luni sau pentru copil de aproape 4 ani, te rog, spune-mi și mie.
Primul weekend frumos a fost când am făcut modificările în dormitorul mic, în așa fel încât să-l adaptez ideilor Mariei Montessori ca pentru a stimula un bebeluș.
Al doilea weekend frumos a fost pe 5 decembrie, când am fost la petrecerea aniversară a Prințesei Urbane și în care apoi am participat la primul meu eveniment caritabil. Am creat albume foto pentru amândouă evenimentele. Cel de la ziua Ioanei este aici, iar cel de la evenimentul caritabil, aici.
Apropo, încă mai strângem fonduri până pe 14 decembrie. Dacă vrei să donezi din puținul tău (și chiar nu ai nevoie de niciunul din produsele de aici), o poți face în oricare din cele două conturi ale mele, ING și Banca Transilvania :
- RO83 INGB 0000999902405211
- RO89 BTRL RONCRT0150902701
CATALINA CHINGARU
Cu mențiunea: copii cu handicap sever sector 4 (despre care am scris aici)
Acesta este cel de-al treilea weekend de cameră Montessori și nu am nici cea mai vagă idee unde o să ajungem. Cât o să continuăm (eu sper cât mai mult) și cât voi readapta camerele în așa fel încât să reflecte nevoile copiilor și să-i stimuleze.
După cele trei săptămâni, însă, am ajuns la următoarele concluzii:
- dacă nu poți să faci/ai lucrurile necesare stimulării copilului, nu dispera! Se găsesc mereu înlocuitori. Nu am reușit să-i fac caruselele/mobilele "Dansatorii" și nici pe cel cu culorile primare, din motive obiective. Dar i-am atârnat niște clești colorați de "crenguțele" pomului cu leduri (n-au rezistat nici măcar o zi, că i-a retezat cu foarfeca fratele mai mare... ); după niște minute a adormit-fără să plângă:
- aștept comanda la soț de inel de lemn, a zis că poate să-l facă, însă până îl aduce, copilul și-a găsit altceva să apuce :)
- am mai găsit o activitate care să-l preocupe încât să stea concentrat minute în șir: foșnetul pungii (și mai caut și un clopoțel mai mărișor, tot pentru satisfacția zgomotului produs ca urmare a acțiunii sale, pe care să-l atârn în apropierea ariei lui de apucare, tot de crengile copacului)
- IMPORTANT: bebelușul trebuie să fie asigurat de hrană și odihnă! În niciun caz nu-l lăsăm pe salteluța de activități dacă dă semne de disconfort!
- după activități de concentrare, bebelușul adoarme mai ușor;
- în ceea ce-l privește pe cel mare, nu reușesc să-mi dau seama unde greșesc de nu reușesc să-i stârnesc interesul pentru activitățile de pe raft; ori sunt sub ori peste aria lui de interes; ori sunt prea puține (și chiar sunt puține, mai trebuie să-i mai iau; doar ce am dat comandă)
- la vârsta lui, de 3 ani și 10 luni, am observat că-l interesează scrisul și cititul (în această ordine și deocamdată puțin ca timp, cât să scrie 4-5 cuvinte); ba chiar de curând m-a întrebat cum se scriu 2 cuvinte (tir-rom. și car-eng.!), jocuri educative și de dezvoltare a reflexelor pe tabletă (adunări și scăderi, învățarea unor cântece în limba engleză, puzzleuri, alfabetul englezesc, de colorare, de îmbrăcat un personaj, etc)
- aș putea să aduc la raft literele alfabetului în stil Montessori, adică litere în relief pe care să le simtă la atingere altfel, ori literele decupade din lemn, cu care să se joace el;
- am observat că dacă nu-l însoțesc în activități, și el pierde interesul;
- am reușit să-i readuc în atenție cărțile lui vechi, prin împachetarea lor în hârtie de Crăciun
Dacă știi și alte activități pentru bebeluș de 4 luni sau pentru copil de aproape 4 ani, te rog, spune-mi și mie.
miercuri, 9 decembrie 2015
Timp de calitate cu copilul tău
cu subtitlul: Joaca poate fi educativă
Pentru părinții ocupați
Am început de anul trecut niște postări publicitare (pentru care nu am primit bani, ci produsele în sine) și îmi este rușine că din 4 CDuri audio, am scris doar despre două... Îmi dăduseră un discount, dar văd că l-au dezactivat... :(
Cum am fost ocupați cu mutatul în casă nouă, am "pierdut" CDurile, am uitat de ele, am schimat câteva joburi, am și născut. Ieri, căutând altceva, am dat peste ele! Celelalte două despre care nu am apucat să scriu. Le pusesem bine.
Celelalte două despre care am scris sunt: Copilul tau e disciplinat? Și Cum pregatim copilul pentru inceperea gradinitei/scolii?
Pentru că acum am doi copii, titlul acestui CD este foarte de actualitate pentru mine! Mă interesează să aflu cum să-i ofer celui mare timp de calitate, pentru că de acum timpul îmi este și mai limitat. Stau acasă, așa este, dar cel mic încă îmi solicită prezența cam 90%, în detrimentul celui mare. Subiectul se adresează mai mult familiilor ocupate, care nu pot fi lângă copiii lor zilnic.
Așadar, timp de calitate, joaca poate fi educativă, este o "intersecție" a curentelor actuale de parenting (playfull parenting, fără certuri/bătăi, respect pentru copil, Montessori, chiar). Regăsesc cu bucurie idei de genul:
- dragostea pentru copil nu este suficientă pentru o relație/educație/relaționare mai bună;
- copilul este ființa cea mai dragă, cea mai autentică, etc
- este o ființă unică, un individ aparte cu propriile dorințe și preferințe;
- decât să fim prezenți doar fizic pentru mult timp pe zi (și frustrați) , mai bine mai puțin, dar 100% atenți la el;
- copiii nu au nevoie de lucruri, ci de noi, să nu înlocuim dragostea cu mai multe jucării ;
- și multe altele ;
Cel mai mult mă bucură faptul că se potrivește soțului meu, care este foarte ocupat. Și pentru că oricum el nu citește cărți sau articole de parenting, formatul audio i se potrivește ca o mănușă! I-am dat CD-ul cu rugămintea să-l asculte dimineața în drum spre serviciu. Parcă se văd progrese, mi se pare că-i vorbește pe un ton mai vesel, că-l ascultă, că-i ascultă nevoile.
Și pentru mine este foarte util! Cu fiecare ascultare, mai învăț ceva! Este genial! Felicitări inițiativei! Ar trebui să facă parte din kitul părintelui conștient!
Pentru părinții ocupați
Am început de anul trecut niște postări publicitare (pentru care nu am primit bani, ci produsele în sine) și îmi este rușine că din 4 CDuri audio, am scris doar despre două... Îmi dăduseră un discount, dar văd că l-au dezactivat... :(
Cum am fost ocupați cu mutatul în casă nouă, am "pierdut" CDurile, am uitat de ele, am schimat câteva joburi, am și născut. Ieri, căutând altceva, am dat peste ele! Celelalte două despre care nu am apucat să scriu. Le pusesem bine.
Celelalte două despre care am scris sunt: Copilul tau e disciplinat? Și Cum pregatim copilul pentru inceperea gradinitei/scolii?
Pentru că acum am doi copii, titlul acestui CD este foarte de actualitate pentru mine! Mă interesează să aflu cum să-i ofer celui mare timp de calitate, pentru că de acum timpul îmi este și mai limitat. Stau acasă, așa este, dar cel mic încă îmi solicită prezența cam 90%, în detrimentul celui mare. Subiectul se adresează mai mult familiilor ocupate, care nu pot fi lângă copiii lor zilnic.
Așadar, timp de calitate, joaca poate fi educativă, este o "intersecție" a curentelor actuale de parenting (playfull parenting, fără certuri/bătăi, respect pentru copil, Montessori, chiar). Regăsesc cu bucurie idei de genul:
- dragostea pentru copil nu este suficientă pentru o relație/educație/relaționare mai bună;
- copilul este ființa cea mai dragă, cea mai autentică, etc
- este o ființă unică, un individ aparte cu propriile dorințe și preferințe;
- decât să fim prezenți doar fizic pentru mult timp pe zi (și frustrați) , mai bine mai puțin, dar 100% atenți la el;
- copiii nu au nevoie de lucruri, ci de noi, să nu înlocuim dragostea cu mai multe jucării ;
- și multe altele ;
Cel mai mult mă bucură faptul că se potrivește soțului meu, care este foarte ocupat. Și pentru că oricum el nu citește cărți sau articole de parenting, formatul audio i se potrivește ca o mănușă! I-am dat CD-ul cu rugămintea să-l asculte dimineața în drum spre serviciu. Parcă se văd progrese, mi se pare că-i vorbește pe un ton mai vesel, că-l ascultă, că-i ascultă nevoile.
Și pentru mine este foarte util! Cu fiecare ascultare, mai învăț ceva! Este genial! Felicitări inițiativei! Ar trebui să facă parte din kitul părintelui conștient!
Gândul zilei: despre despărțire
"Tati, să nu o lași pe mami să se despartă de noi, niciodată!" a spus copilul de nici 4 ani, într-o discuție, mai în glumă, mai în serios, intre noi 3.
Într-una din zilele astea am vrut să văd ce ar spune copilul, dacă își poate imagina/realiza ca părinții lui să se despartă. Curios, mi-a zis că el stă cu tati, având în vedere faptul că ta'su e mai aspru cu el. Inițial a spus că vrea să stăm în case diferite ( să fie din cauză că stau mai mult cu frate'su? Sau poate doar testează reacțiile mele? Mai are obiceiul să testeze, să șocheze, să zică ceva și apoi să se răzgândească)
Apoi seara, când era și ta'su de față, i-a spus că mami a spus că vrea să ne despărțim. Deci s-a inclus/(identificat?) cu ta'su. La care ta'su a zis că nu o lasă pe mami să ne despărțim. La care Copilul: Tati, să nu o lași, NICIODATA, pe mami să ne despărțim!
Copiii aduc greul într-o relație, tot copiii o binecuvântează! Amin!
Într-una din zilele astea am vrut să văd ce ar spune copilul, dacă își poate imagina/realiza ca părinții lui să se despartă. Curios, mi-a zis că el stă cu tati, având în vedere faptul că ta'su e mai aspru cu el. Inițial a spus că vrea să stăm în case diferite ( să fie din cauză că stau mai mult cu frate'su? Sau poate doar testează reacțiile mele? Mai are obiceiul să testeze, să șocheze, să zică ceva și apoi să se răzgândească)
Apoi seara, când era și ta'su de față, i-a spus că mami a spus că vrea să ne despărțim. Deci s-a inclus/(identificat?) cu ta'su. La care ta'su a zis că nu o lasă pe mami să ne despărțim. La care Copilul: Tati, să nu o lași, NICIODATA, pe mami să ne despărțim!
Copiii aduc greul într-o relație, tot copiii o binecuvântează! Amin!
marți, 8 decembrie 2015
Hai să dăm un sens Crăciunului!
De câțiva ani nu mai simt sărbătoarea Crăciunului. Am crescut, am plecat de acasă, bisericoasă nu sunt. Parcă nu mai are valoare, pur și simplu sufletul nu-mi mai tresare de emoții puternice. Doar un pic de scânteie din bucuria copilului când deschide un nou cadou.
Parcă prea a devenit comercial: pregătirile încep cu mai bine de o lună înainte, sunt tăiați sfâșietor de mulți brazi (! După mine ar trebui să folosim un simbol de brad); ce să ne mai cumpărăm? Ce să cumpărăm membrilor familiei extinse? Ce telefon/mașină nou/nouă să ne luăm, pentru simplul moft că s-a lansat un model nou! Accentul cade mereu pe noi și pe mofturile noastre, pe visele impuse de alții să ni le dorim.
De anul acesta încep să simt ceva! Am decis să mă alătur 3 cauze: ShoeBox (m-am alăturat de anul trecut), mamelor singure și copiilor cu handicap. Aș vrea să fiu consecventă și să le sprijin în fiecare an!
Cum am putea să ajutăm împreună copiii de la Centrul de Zi și Recuperare a Copiilor cu Handicap Sever- Sf. Vasile, sct.4?
Împreună cu câțiva prieteni și parteneri, suntem proprietarii unor magazine on-line și comercializăm bunuri de larg consum (îngrijire personală, produse de curățenie, suplimente alimentare, sisteme de gătit, sistem de tratare a apei, anumite alimente etc...) pe care vă incurajam încurajăm să le încercați. Sunt produse pe bază de plante, cu ingrediente botanice-active, biodegradabile și foarte concentrate, având un raport calitate/ cantitate/ preț excelent. Și nu doar atât! Toate produsele pe care le comercializăm beneficiază de Garantia pe Satisfacție - asta înseamnă că dvs. primiți banii înapoi, integral, dacă decideți că, în urma utilizării, produsul nu vă satisface nevoile sau așteptările.
A fost un eveniment pe 5 decembrie, va mai fi unul, sâmbătă, 12 decembrie, organizat de WAHM. Pe 14 se strâng fondurile, iar până pe 17 decembrie se vor fi achiziționat bunurile necesare copiilor de la centru.
Hai să ne unim forțele și să dăruim puțin din puținul nostru. Așa, puțin cu puțin se va face mult pentru ceilalți.
Later edit: a mai ramas o zi, mai puteti dona pana pe 14 seara si in conturile:
- RO83 INGB 0000999902405211
- RO89 BTRL RONCRT0150902701
CATALINA CHINGARU
Cu mențiunea: copii cu handicap sever sector 4
Parcă prea a devenit comercial: pregătirile încep cu mai bine de o lună înainte, sunt tăiați sfâșietor de mulți brazi (! După mine ar trebui să folosim un simbol de brad); ce să ne mai cumpărăm? Ce să cumpărăm membrilor familiei extinse? Ce telefon/mașină nou/nouă să ne luăm, pentru simplul moft că s-a lansat un model nou! Accentul cade mereu pe noi și pe mofturile noastre, pe visele impuse de alții să ni le dorim.
De anul acesta încep să simt ceva! Am decis să mă alătur 3 cauze: ShoeBox (m-am alăturat de anul trecut), mamelor singure și copiilor cu handicap. Aș vrea să fiu consecventă și să le sprijin în fiecare an!
Cum am putea să ajutăm împreună copiii de la Centrul de Zi și Recuperare a Copiilor cu Handicap Sever- Sf. Vasile, sct.4?
Împreună cu câțiva prieteni și parteneri, suntem proprietarii unor magazine on-line și comercializăm bunuri de larg consum (îngrijire personală, produse de curățenie, suplimente alimentare, sisteme de gătit, sistem de tratare a apei, anumite alimente etc...) pe care vă incurajam încurajăm să le încercați. Sunt produse pe bază de plante, cu ingrediente botanice-active, biodegradabile și foarte concentrate, având un raport calitate/ cantitate/ preț excelent. Și nu doar atât! Toate produsele pe care le comercializăm beneficiază de Garantia pe Satisfacție - asta înseamnă că dvs. primiți banii înapoi, integral, dacă decideți că, în urma utilizării, produsul nu vă satisface nevoile sau așteptările.
A fost un eveniment pe 5 decembrie, va mai fi unul, sâmbătă, 12 decembrie, organizat de WAHM. Pe 14 se strâng fondurile, iar până pe 17 decembrie se vor fi achiziționat bunurile necesare copiilor de la centru.
Hai să ne unim forțele și să dăruim puțin din puținul nostru. Așa, puțin cu puțin se va face mult pentru ceilalți.
Later edit: a mai ramas o zi, mai puteti dona pana pe 14 seara si in conturile:
- RO83 INGB 0000999902405211
- RO89 BTRL RONCRT0150902701
CATALINA CHINGARU
Cu mențiunea: copii cu handicap sever sector 4
duminică, 6 decembrie 2015
19 decembrie - târgul mămicilor creative - ediție de Crăciun
După primul copil s-a deschis în mine o infinitate de puteri, parcă mi s-a deschis mintea la câte pot face. A fost acea barieră pe care am putut-o depăși după nopțile nedormite odată cu sosirea copilului. Doar mamele știu despre ce vorbesc.
Atunci am vrut sa fiu o WAHM, adică să muncesc de acasă pentru a sta și cu copilul. O perioadă a mers, am mers și la târguri pentru a-mi vinde marfa. Am cunoscut asociația WAHM ROMÂNIA cu ajutorul careia am avansat un pic, socializat, cunoscut alte mame care se confruntau cu probleme similare, am evoluat și chiar am câștigat la un concurs pagina magazinului online! Demersurile au fost anevoioase, pentru că nu mi-am permis să investesc mare lucru și am ajuns într-un punct în care ori avansam să intru puternic pe piață cu toate actele în regulă, ori muream.
Am "ales" varianta a doua (deși găsisem și un investitor!) pentru că a venit și bebe 2 și nu m-am simțit în stare să merg până la capăt cu demersurile legale.
Așa că știu cam cât de greu este sa fii WAHM. Aș vrea să le ajut pe toate! Aș vrea să ajut și pe toți copiii din lumea asta care se confruntă cu tragedii. Nu este posibil, dar putem face o diferență. Mai ales dacă ne unim. Hai pe 19 decembrie la târgul mamelor să le fim alături! Pe pagina de Facebook găsiți detaliile:
https://www.facebook.com/events/477989939070447/
Se mai tine și la Constanța, tot pe 19 decembrie.
Ideea este că acest târg vrea să susțină și o cauză a mamelor singure, campania "Mamele singure au superputeri". O parte din venituri se duce
într-ajutorarea a 30 de mame fără venituri prin consilierea și susținerea lor.
Atunci am vrut sa fiu o WAHM, adică să muncesc de acasă pentru a sta și cu copilul. O perioadă a mers, am mers și la târguri pentru a-mi vinde marfa. Am cunoscut asociația WAHM ROMÂNIA cu ajutorul careia am avansat un pic, socializat, cunoscut alte mame care se confruntau cu probleme similare, am evoluat și chiar am câștigat la un concurs pagina magazinului online! Demersurile au fost anevoioase, pentru că nu mi-am permis să investesc mare lucru și am ajuns într-un punct în care ori avansam să intru puternic pe piață cu toate actele în regulă, ori muream.
Am "ales" varianta a doua (deși găsisem și un investitor!) pentru că a venit și bebe 2 și nu m-am simțit în stare să merg până la capăt cu demersurile legale.
Așa că știu cam cât de greu este sa fii WAHM. Aș vrea să le ajut pe toate! Aș vrea să ajut și pe toți copiii din lumea asta care se confruntă cu tragedii. Nu este posibil, dar putem face o diferență. Mai ales dacă ne unim. Hai pe 19 decembrie la târgul mamelor să le fim alături! Pe pagina de Facebook găsiți detaliile:
https://www.facebook.com/events/477989939070447/
Se mai tine și la Constanța, tot pe 19 decembrie.
Ideea este că acest târg vrea să susțină și o cauză a mamelor singure, campania "Mamele singure au superputeri". O parte din venituri se duce
într-ajutorarea a 30 de mame fără venituri prin consilierea și susținerea lor.
sâmbătă, 5 decembrie 2015
Mami, te iubesc!
Dacă ar fi să scriu pe blog de câte ori îmi spune fi'miu "te iubesc", ar însemna să scriu zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi! :)
Azi, înainte să plecăm în aventura din jungla urbană (singură cu doi copii) Theo îmi spune: "Mami, eu te iubesc și cu blugii rupți"
...............................................
Azi, înainte să plecăm în aventura din jungla urbană (singură cu doi copii) Theo îmi spune: "Mami, eu te iubesc și cu blugii rupți"
...............................................
vineri, 4 decembrie 2015
Gândul zilei - despre genii
Stam și mă gândeam optimistă că parințeala este într-un curent pozitiv, ce s-o ajunge de generațiile următoare. Dacă ne vom crește copiii pozitiv, fără certuri, bătăi, violență, în general, oare nici genii nu s-or mai naște?
Adică pot să-mi imaginez o lume ideală, fără conflicte, fără războaie, fără violență de niciun fel. Dar o lume fără genii?...
Vă rog să vă dați cu parerea!
Adică pot să-mi imaginez o lume ideală, fără conflicte, fără războaie, fără violență de niciun fel. Dar o lume fără genii?...
Vă rog să vă dați cu parerea!
miercuri, 25 noiembrie 2015
Ziua mult așteptată
Mi-a plăcut să cred ca am un copil de 3 ani și 10 luni matur și deloc gelos pe fratele lui mai mic. Mi-a plăcut să cred că în cele fix 3 luni de când s-a născut cel mic, cel mare nu a simțit niciun pic de gelozie. Mi-a plăcut ideea, începeam să cred că perioada cea mai grea a trecut, ca s-a obișnuit cu el, că-l iubește suficient de mult încât să nu fie gelos... Chiar mă liniștisem, eram fericită cu pruncul meu acasă în timp ce cel mare era la grădiniță de dimineața până seara. Asta până când s-a îmbolnăvit a doua oară intr-o lună! Oare a somatizat gelozia pe frate'su?
Iată că ziua pentru care eram pregătită sufletește a sosit! Ieri, 24 noiembrie 2015, la fix 3 luni da când s-a născut cel mic, frac'su ăl mare a comis-o: l-a mușcat de deget!
Să vă spun contextul. Erau amadoi pe pat, cel mare se uita la desene, cel mic lângă el, liniștit, nu dormea, dar nici nu plângea. Fix ca-n poză, e făcută chiar ieri, înainte de eveniment:
Eu, fericită - foc și mândră de ce copii (liniștiți, înțelepți, maturi) am, mă duc la baie (tot cu gândul la ei, mereu cu gândul la ei, știți și voi, mame cu mai mulți copii), nu știu ce făceam, când aud deodată țipătul! Acel țipăt sfâșietor și ascuțit când ceva dureros tocmai s-antâmplat. Mă duc val-vârtej în dormitor și ei ca și cum nimic nu s-antâmplat. În primă fază cel mare nu mi-a spus ce i-a făcut. Ba chiar m-a mințit că nu i-a făcut nimic. Până i-am văzut urma dinților în jurul degetului mare...
Nu l-am certat, am mers pe latura sensibilă, tonul blând, încât a început să plângă că l-a mușcat. Că știu că îl iubește. Doar o spune zilnic. Și se vede când îl mângâie și pupă și îi vorbește cu drag.
Așa stăteam eu pe gânduri după mușcătură, cel mic și-a revenit repede în brațele mele:
Acum că liniștea mea s-a făcut țăndări, va trebui să reconsider timpul cu amândoi! Dar cum? Ce să fac să le demonstrez amândurora că-i iubesc?
Drept urmare aseară i-am făcut baie și celui mare. De acum, orice ar fi, poate să plângă cel mic cât o plânge (da' de unde? L-am pus pe mașina de spălat - acolo unde îl și schimb și spăl - și a adormit în timp ce-l spălam pe cel mare! :)), de aceste ritualuri mă voi ocupa tot eu! Și mai bine, îl spăl pe cel mic mai devreme, pe la un 19, îl adorm și după ora 20 ar trebui să fiu liberă pentru cel mare! :)
Reconsiderându-mi vorbele, mi-am dat seama că doar cu cel mic vorbesc pe un ton... mai... iubitor, mai dragalitor, să-i spun. Ca un mic experiment, când îi făceam baie și-l îmbrăcam pe cel mare, am început să-i vorbesc la fel ca celui mic. Nu mi-a venit să cred cum sorbea vorbele mele! Era tot un zâmbet și închidea ochii de plăcere! Ba chiar mi-a spus că-i place când îi vorbesc așa!
Azi deja mă încearcă vinovăția când vreau să-i vorbesc cu iubire celui mic... Mai ales când știu că-mi și răspunde cu gângureli! Îmi vine să mă ascund cu el, să nu ne audă cel mare... Și m-am trezit că mă abțin să-i mai vorbesc!
Am profitat la maxim de timpul cât a dormit cel mic, ca să mă joc cu cel mare: am construit împreună din lego: case, vile, trenuri și un robot; după culori, dimensiuni, asortări de culori. Nu aveam chef de lego, dar hei, dacă pentru el asta înseamnă că-l iubesc, am trecut peste. Apoi mi-a plăcut! :) chiar că pofta vine mâncând!
Încerc să-i împac pe amândoi. De exemplu, la prânz, cel mic poate nu doarme. Azi, ca să respectăm programul, eram așa : cu o mână îi dădeam celui mare să mănânce, cu o mână mâncam eu și cu un picior legănam caruciorul să adoarmă cel mic... Sau cu cel mic la sân îi citesc celui mare. Dar asta merge mai rar, caci seara poate cel mic nu mai vrea zgomote, sau cel mare renunță, căci își dorește toată atenția mea...
Noroc cu salteaua de activități Montessori! Seara aprind lampa cu multe leduri și îi pun muzică clasică.
Abia acum începe greul...
Dar... Diseară vin ajutoare: vine maia (mama mea) și va fi doar a lui Theo!
Așa că mămici, mai ziceți și voi din experiențele voastre!
A, și mă omoară statul lui la desene oricât. Mă gândesc că o fi un fel de refugiu sigur și ușor pentru momentele în care eu lipsesc de lângă el... Cum aș putea să-l fac să facă altceva?!?
vineri, 20 noiembrie 2015
Caut o mămică iubitoare
Dragă mămică,
Dacă:
- stai în Ilfov-Bragadiru sau București-Rahova
- ai nevoie de un venit suplimentar,
- iubești copiii și
- în același timp ai putea să mă ajuți cu bebe de câteva luni la tot ce ține de o gospodărie
Atunci ești potrivită pentru noi!
Pentru început, câteva luni (cam până prin iunie) am nevoie de câteva ore pe săptămână (stabilim de comun acord în prealabil) . Apoi voi avea nevoie de tine full-time, căci mă voi întoarce la serviciu.
Mai avem un baiat de aproape 4 ani (care merge la grădiniță) , așa că ai putea să aduci și puiul tău cu tine, când vom trece la program full-time. :)
Ce zici? Ne potivim?
Dacă:
- stai în Ilfov-Bragadiru sau București-Rahova
- ai nevoie de un venit suplimentar,
- iubești copiii și
- în același timp ai putea să mă ajuți cu bebe de câteva luni la tot ce ține de o gospodărie
Atunci ești potrivită pentru noi!
Pentru început, câteva luni (cam până prin iunie) am nevoie de câteva ore pe săptămână (stabilim de comun acord în prealabil) . Apoi voi avea nevoie de tine full-time, căci mă voi întoarce la serviciu.
Mai avem un baiat de aproape 4 ani (care merge la grădiniță) , așa că ai putea să aduci și puiul tău cu tine, când vom trece la program full-time. :)
Ce zici? Ne potivim?
joi, 19 noiembrie 2015
De ce ne îmbolnăvim
Sursa foto aici.
Vă invit, dragi mămici, femei, bărbați, oameni in general, să priviți și să ascultați această înregistrare video dintr-o tabără pentru copii. Este genial ce s-a petrecut acolo! Mi-ar plăcea să se organizeze periodic și aș promova-o periodic fără vreo pretenție materială.
Veți vedea explicații pe înțelesul copiilor asupra cauzelor îmbolnăvirii noastre, ce este apa vie și cum o putem avea și noi, experimente pe fructe, legume, sucuri, acizi, ape din diferite surse, pentru a le testa daca sunt ape vii sau nevii/moarte.
Vizionare plăcută:
http://autovindecarea.blogspot.de/2015/11/tabara-de-craciun-2014-de-la-min-30.html
miercuri, 18 noiembrie 2015
Comorile mele cele mai de preț
Pe primul l-am numit Theodor pentru că a fost darul lui Dumnezeu pentru noi. Ne doream copii după ce ne-am căsătorit, dar credeam că-i planificăm. A venit mai devreme, în condițiile în care nu credeam să rămân așa repede însărcinată (prin facultate am depistat că am ovare poli-chistice, ceea ce presupunea o probabilitate de sarcină mai redusă; ulterior am aflat că e o "boală" comună, întâlnită la majoritatea femeilor).
A fost (și încă este) copilul perfect: frumos (blond cu ochi albaștri), deștept, liniștit, înțelegător, jucăuș, iubitor, afectuos. De mic a fost liniștit, mânca și dormea. Nu am știut ce e aia bătut pe spate să râgâie, nici ținut in brațe după masă să nu regurgiteze sau să vomite. Curios din fire, după ce s-a ridicat în picioare a început să exploreze cu încredere totul in jur. Nu am mai avut nevoie de cărucior, căci el o lua la fugă vesel pe stradă, prin parc.
Pe al doilea l-am numit Gabriel, my angel Gabriel (e și o melodie a formației Lamb) este îngerul meu. Este un copil foarte empatic, când îl cert îi tremură buzița de jos să plângă. Când râd, de cele mai multe ori râde și el și gângurește (încă dinainte de 2 luni!). Ziua nu-i place să stea singur, are nevoie de cineva lângă el sau să se simtă protejat în brațele mele. Iubirea pentru el mă face să mă vindec sufletește.
La naștere mi s-a părut urât, dar pe zi ce trece mi se pare din ce în ce mai frumos. Cred că va avea și el ochii albaștri, și seamănă la privire cu Theodor.
Sunt firi diferite, dar presimt că se vor înțelege foarte bine când se vor face mari. Amandoi sunt sensibili și știu că se vor iubi și ajuta.
Când ai un bebeluș te bucuri de clipele frumoase din pruncie. Trăiești prezentul, cum ar veni. După ce mai crește începi să realizezi că e serioasă treaba, nu e o jucarie, este un adult in miniatură, care mai târziu va face alegeri, se va îndepărta, va avea viața lui independentă de a ta. Pe măsură ce trece timpul îți dai seama că e treabă serioasă și ești responsabil de educația lui și de formarea lui tot timpul cât e acasă.
Oricum ar fi, mă simt onorată să pot "modela" (atât cât pot eu mai bine) două ființe și cu mine trei...
luni, 16 noiembrie 2015
Copiii din ziua de azi
Acum câteva zile am surprins cum fiul meu de nici 4 ani a găsit o soluție la o problemuță (chestie minoră care-mi dădea bătăi de cap), dar fără să caute, pur și simplu, pe moment, însă acum, drept să spun, îmi scapă :D
Weekendul ăsta, la fel, se joacă pe tabletă pentru prima oară, și pentru că se descărca, am pus-o la încărcat(cu el jucându-se în continuare). După ceva timp, știind că nu a dormit la prânz și e obosit, mă gândeam: oare nu-l deranjează firul când ține în poală tableta? Că pe mine mă deranjează când trebuie să se încarce și eu stau în pat. Mă uit la el perplexă, cum se joacă cu firul în sus, bineînțeles! Doh! (că doar tableta se poate roti!)
NO COMMENT
Cred că noi ăștia mai bătrâni, suntem inchistați în obiceiuri vechi și mai puțin deschiși /receptivi la soluții pentru probleme inexistente...
Punct și de la capăt . În fiecare zi!
Primul meu job a fost educatoare la o grădiniță privată tradițională. Era prin al treilea an de facultate, când îmi doream sa fiu independentă, să mă rup mai repede de finanțele părinților (care erau ele oricum rupte de mine, dar mă rog, să le suplinesc). Atunci am învățat perseverența (deși nu am aplicat-o de cele mai multe ori...) și anune dacă îți propui ceva(dar ideea e să-ți propui), ține-te zilnic de treaba respectivă și într-un final o să-ți iasă.
Îmi era teribil de frică în primele zile/săptămâni de copii! Eu eram una, iar ei de zece ori mai mulți! Era prima mea experiență, v-ați prins! Îmi era așa frică de ei, că ma tăiau toate transpirațiile. Mi se parea că nu mă vor asculta niciodată, darămite să facă vreo activitate coordonată de mine. Atunci am îngălbenit multe tricouri albe la subraț. Dar am învățat ceva: fiecare zi e un nou început. Fiecare zi vine cu noi șanse. Fiecare zi înseamnă ceva, e o întrecere cu tine însuți, o iei de la capăt. După câteva săptămâni de muncă cu copiii, vedeam rezultate, roadele muncii mele, mă felicitam că nu am renunțat și-mi dădeau noi forțe pentru proiectele viitoare.
Lecția asta am învățat-o de la directoarea grădiniței, care a muncit cu mine la început și care m-a făcut să mă auto-depășesc (un fel de dezvoltare personală). Atunci și datorită ei am învățat că imposibilul e posibil. Ceea ce de multe ori noi credem că e imposibil, este așa pentru că noi permitem să fie așa, abandonăm să încercăm măcar.
Cu fiecare nouă zi descopar ceva nou despre mine (mă re-descopăr) și parcă o iau de la zero. Zilnic. Acum datorez asta copiilor mei.
A, tot lecția perseverenței am mai învățat-o de la jocurile de pe facebook, la început nu reușesc, dar jucând același joc de mai multe ori, câștig și trec la nivelul următor. Ăsta e singurul beneficiu pe care-l găsesc jocurilor electronice. Dacă mai știți și alte modalități de a învăța perseverența, vă rog să-mi spuneți și mie.
Așa și acum, când stau pentru a doua oară acasă cu cel mic. Fiecare zi e o nouă provocare, o întrecere cu mine însămi, mereu mă surprind capabilă de lucruri de care nu credeam că sunt în stare. Iar când cred că am ajuns la capătul puterilor, găsesc noi și noi forțe. E incredibil de cate lucruri e capabilă ființă umană! Doar să vrei și mai ales, să ai un țel!
Că tot am fost aseară la un seminar, invitatul australian de origine turcă, Suha Evrim zicea și el: mintea umană e capabilă de orice își propune. Și dădea un exemplu ilar despre cazul clasic în care îți pui o ceașcă de cafea/ceai pe birou și te aștepți s-o verși. El chair a felicitat pe cineva care anticipase ceașca vărsată: "Felicitări, ești capabil de ori ce-ți pui în minte!" Persoana vizată s-a uitat cam urât, vă dați seama. Dar este exemplul clar despre mecanismele mintii umane: acționează după cum o antrenezi.
joi, 12 noiembrie 2015
19 octombrie, o zi memorabilă
Azi fiul meu m-a întrebat dacă ne căsătorim . Eu cu el... Era dis-de-dimineață, în maşină, mergem fiecare la treaba lui și mă pomenesc cu intrebarea dintr-o dată... Este al doilea copil care mă întreabă asta, primul a fost verișorul primar, Mihăiță, mai mic cu ceva ani. Era în copilărie.
De mult timp zic că notez declarațiile lui, dar nu am reusit. Pe lângă faptul că îmi spune zilnic te iubesc, mi-a mai făcut o declarație. Acum ceva săptămâni, în weekend era, mă duceam la salon la epilat. Ca de fiecare dată când plec de lângă el, îi spun dinainte unde și cât timp lipsesc. Și cum știe ce înseamnă salon (l-am luat odată când mi-am făcut pedichiura și manichiura, însărcinată fiind), n-a vrut să vina vină cu mine, dar mi-a făcut cea mai frumoasă declarație: "mami, ești frumoasă și cu păr"...
marți, 22 septembrie 2015
Anii trec repede, clipele mai greu
Ce repede au trecut 3 ani și jumătate! Ce repede au trecut 4 săptămâni de când am născut!
Ce greu trec momentele cand cel mic plânge și minutele sau orele în care îl țin în marsupiu sau în brațe! Nu ma plang (deși un mic ajutor nu ar strica...) ba chiar acum mă pot bucura să-mi țin copilul in brațe. Doar ce am altceva de făcut? De ce stau acasă?
Doar uitându-mă la copiii mei (doar ai mei, da? :)), îmi dau seama ce repede trece timpul! Nici acum nu-mi vine să cred că au trecut 3 ani și 8 luni de la primul copil... Aproape 4 ani! Câte puteam face in tot timpul ăsta! Puteam să-mi pun pe picioare afacerea de săpunuri și produse naturale, puteam sa scriu câte o carte în fiecare an, puteam să fac al doilea copil mai devreme, puteam să dezvolt o altă afacere, puteam să mă specializez ca pedagog Montessori, puteam să..., să... Și să!
Acum la al doilea copil, parcă mă mai nasc și eu încă o dată! O iau iar de la zero. Un nou început! De data asta mi-am promis două lucruri: până la anul trebuie să iau permisul (acum promit de față cu toată lumea, iată) și mă dedic afacerii în care am intrat de curând. Și pentru ca astea două lucruri să se întâmple la un moment dat, să dea rezultate, fac și voi face câte ceva zilnic! Am zis! Îmi sunteți martori! La anul va rog sa ma luați la întrebări, da? Mulțumim umesc anticipat
Ce greu trec momentele cand cel mic plânge și minutele sau orele în care îl țin în marsupiu sau în brațe! Nu ma plang (deși un mic ajutor nu ar strica...) ba chiar acum mă pot bucura să-mi țin copilul in brațe. Doar ce am altceva de făcut? De ce stau acasă?
Doar uitându-mă la copiii mei (doar ai mei, da? :)), îmi dau seama ce repede trece timpul! Nici acum nu-mi vine să cred că au trecut 3 ani și 8 luni de la primul copil... Aproape 4 ani! Câte puteam face in tot timpul ăsta! Puteam să-mi pun pe picioare afacerea de săpunuri și produse naturale, puteam sa scriu câte o carte în fiecare an, puteam să fac al doilea copil mai devreme, puteam să dezvolt o altă afacere, puteam să mă specializez ca pedagog Montessori, puteam să..., să... Și să!
Acum la al doilea copil, parcă mă mai nasc și eu încă o dată! O iau iar de la zero. Un nou început! De data asta mi-am promis două lucruri: până la anul trebuie să iau permisul (acum promit de față cu toată lumea, iată) și mă dedic afacerii în care am intrat de curând. Și pentru ca astea două lucruri să se întâmple la un moment dat, să dea rezultate, fac și voi face câte ceva zilnic! Am zis! Îmi sunteți martori! La anul va rog sa ma luați la întrebări, da? Mulțumim umesc anticipat
vineri, 18 septembrie 2015
Visez să scriu o carte gen Sandra Brown (Danielle Steele sau care o mai fi de actualitate)
... dar nu trivială, ci cât mai autentică, mai aproape de realitate. Mi-ar plăcea să pun într-un loc toate poveștile iubirilor mele din adolescență. Sau câte o carte pentru fiecare din ele, căci unele din ele tare frumoase și intense au mai fost!
Nu mi-e rușine să le asociez cu Sandra Brown. Asta îmi aduce aminte de un exercițiu de imaginație indus de profesoara de limba și literatura română din liceu prin care ne-a rugat sa scriem și noi o scenă amoroasă. Așa ca exercițiu, să vedem că suntem și noi capabili. Acest exercițiu îmi ramane pe retina amintirilor ca o încurajare pentru visul meu. Mi-ar plăcea să scriu toate poveștile mele de dragoste pentru a le putea reciti și la bătrânețe. Dar mai ales pentru a nu le uita. De uitare mă tem cel mai tare...
Azi am avut o revelație. Revelațiile vin când îți permiți să te relaxezi, să fii pozitiv,aa să te bucuri de moment, de tot. În cazul meu tocmai am avut o revelație citind o carte de Jim Dornan ("Este simplu, dar nu evident") și ascultând o piesă a lui Pitbull, "Fun" și mi-am dat seama de câteva lucruri. Pe de o parte că judecăm greșit toți soliștii sau formațiile de muzică ușoară care afișează un stil de viață ostentativ (din punctul nostru de vedere), în care parcă doar se distrează (fără să știm munca din spate și anii care le-au trebuit să ajungă acolo). Asta pe fondul a ce spunea Jim Dornan, ca în Amway este o atmosferă pozitivă, partenerii se încurajează și-și laudă și evidențiază reciproc calitățile. Atmosferă care priește și dă rezultate. În totalitate de acord. Dacă vrei un rezultat pozitiv, îl obții prin acțiuni pozitive. Asta prin comparație cu atmosfera de la jobul clasic, unde, de cele mai multe ori, ai parte de o atmosferă negativă, cu presiune din partea superiorului, competiție între colegi, etc.
O paralelă mă duce cu gândul la ce predica și Maria Montessori în însemnările ei în baza observării comportamentului copiilor. Ea pleda tot pentru un aer pozitiv, multă observare, accent pe reușite, dar fără încurajări gratuite ci doar la reușitele cu adevărat importante, pentru oferirea unui model de urmat, mai puține cuvinte și mai multă libertate de mișcare și acțiune pentru copil (punerea la dispoziție a cât mai multor ocazii de activități din cele mai variate).
O altă revelație (deci am avut parte de o dublă revelație azi!) a fost să-mi dau seama că Pitbull, pe care de altfel nu-l sufeream, deși are unghiuri simpatice, seamănă cu un fost iubit din anii mei de tinerețe intensă. Eram undeva între clasa a 12-a și primul an de facutalte când l-am cunoscut pe Dan C. A fost scurtă relația, dar atât de intensă pentru mine! (iar acesta ar putea fi începutul uneia dintre povești)
VA URMA
sau nu...
Nu mi-e rușine să le asociez cu Sandra Brown. Asta îmi aduce aminte de un exercițiu de imaginație indus de profesoara de limba și literatura română din liceu prin care ne-a rugat sa scriem și noi o scenă amoroasă. Așa ca exercițiu, să vedem că suntem și noi capabili. Acest exercițiu îmi ramane pe retina amintirilor ca o încurajare pentru visul meu. Mi-ar plăcea să scriu toate poveștile mele de dragoste pentru a le putea reciti și la bătrânețe. Dar mai ales pentru a nu le uita. De uitare mă tem cel mai tare...
Azi am avut o revelație. Revelațiile vin când îți permiți să te relaxezi, să fii pozitiv,aa să te bucuri de moment, de tot. În cazul meu tocmai am avut o revelație citind o carte de Jim Dornan ("Este simplu, dar nu evident") și ascultând o piesă a lui Pitbull, "Fun" și mi-am dat seama de câteva lucruri. Pe de o parte că judecăm greșit toți soliștii sau formațiile de muzică ușoară care afișează un stil de viață ostentativ (din punctul nostru de vedere), în care parcă doar se distrează (fără să știm munca din spate și anii care le-au trebuit să ajungă acolo). Asta pe fondul a ce spunea Jim Dornan, ca în Amway este o atmosferă pozitivă, partenerii se încurajează și-și laudă și evidențiază reciproc calitățile. Atmosferă care priește și dă rezultate. În totalitate de acord. Dacă vrei un rezultat pozitiv, îl obții prin acțiuni pozitive. Asta prin comparație cu atmosfera de la jobul clasic, unde, de cele mai multe ori, ai parte de o atmosferă negativă, cu presiune din partea superiorului, competiție între colegi, etc.
O paralelă mă duce cu gândul la ce predica și Maria Montessori în însemnările ei în baza observării comportamentului copiilor. Ea pleda tot pentru un aer pozitiv, multă observare, accent pe reușite, dar fără încurajări gratuite ci doar la reușitele cu adevărat importante, pentru oferirea unui model de urmat, mai puține cuvinte și mai multă libertate de mișcare și acțiune pentru copil (punerea la dispoziție a cât mai multor ocazii de activități din cele mai variate).
O altă revelație (deci am avut parte de o dublă revelație azi!) a fost să-mi dau seama că Pitbull, pe care de altfel nu-l sufeream, deși are unghiuri simpatice, seamănă cu un fost iubit din anii mei de tinerețe intensă. Eram undeva între clasa a 12-a și primul an de facutalte când l-am cunoscut pe Dan C. A fost scurtă relația, dar atât de intensă pentru mine! (iar acesta ar putea fi începutul uneia dintre povești)
VA URMA
sau nu...
joi, 17 septembrie 2015
Povestea celor două nașteri
Înainte să nasc din nou, mă gândeam cum va mai decurge și cea de-a doua naștere... Îmi era ceva mai multă teamă, știam ce mă așteaptă și îmi era teamă de durerile de după. Am născut prin operație de cezariană și prima și a doua oară. Nu am cerut eu cezariană, am avut un virus pe col și doctora mi-a zis de la început că nu vrea sa riscăm să scoatem copilul prin colul cu probleme. Apoi în ultimul trimestru am avut tensiunea mare cu risc de preeclampsie, deci nici nu se punea problema de naștere naturală. A doua oară mi-au iesit analizele foarte proaste. Ce n-am avut? Anemie, trigliceridele au ajuns la 700 in ultimul trimestru, tensiunea mică de data asta, riscul de pierdere al sarcinii din primul trimestru și tratamentul hormonal, a mai ieșit și o infecție în sânge... Am avut o burtă uriașă, fără să exagerez, pielea îmi era așa întinsă că mi se părea că va exploda! Nu mai puteam să fac nici cel mai mic efort fizic, că rămâneam fără aer, iar durerile de coloană si mijloc mă terminau! Toate astea pe fondul disponibilității limitate a doctorei mele, m-au făcut să nu clipesc când doctora m-a programat. Abia așteptam!
Dacă ar fi să aleg a treia oară, aș vrea să experimentez și nașterea naturală. Nu mi-a plăcut DELOC nașterea prin operație! Și sper să nu mai fie nevoie vreodată să fac vreo operație, nu am toleranță la durere fizică. Am avut niște dureri de la operație în zilele următoare de nu mă puteam da jos din pat să merg la toaletă...
Operația în sine (prima) a decurs fără probleme. Am avut încredere totală în medicul meu ginecolog! Mi-am zis împăcată, dacă o fi să mor, asta mi-a fost viața (cezariana fiind prima intervenție chirurgicală din viata mea), are cine să aibă grijă de copil, eram împăcată cu ideea. Totul bine, anestezia și-a făcut treaba, la 9;30 am intrat în sala de operații , iar la 9;45 copilul era afară! :) Îmi amintesc și acum, deși eram amețită, sunetul ca de pisoi, un mieunat subțire ce mi-a umlut ochii de lacrimi. Anestezista m-a întrebat dacă mă doare ceva. Am dat din cap că nu. Prea bine nu-mi amintesc cum arata copilul, era albicios la piele. Doctora mi l-a arătat dintr-o parte, eu eram amețită, apoi l-a dus într-o altă sală să-l șteargă, să-l cântărească și l-au ținut niște ore la incubator. Am impresia ca asta e procedura standard, căci nu mi-au zis să fie probleme. Nu mai știu ce notă a luat, oricum, nu mi se pare relevant. Cred ca 9, ca la op cez nu se dă nota 10.
Ei, a doua oară operația nu a mai decurs așa "pe roate". Pentru că am avut scăderi de tensiune, o infecție, mi-au administrat mai multe medicamente, nu știu exact ce, antibiotic și probabil ceva să-mi ridice tensiunea, am stat mai mult în sala de operație. Și pe copil s-au muncit ceva doctorițele să-l scoată. A fost mare și într-o poziție în care nu se aștepta doctora. Au tras ceva de el, amândouă! Cred că nu aveau loc să-l scoată din cauza capului mare. De data asta nu mi-au mai dat lacrimile de emoție. De data asta plânsul celui de-al doilea mi s-a părut urât căci era parcă răgușit. :) Apoi durerile de a doua zi au fost aceleași, identice! Cred că a contat că am avut o asistentă pe care o cunoșteam de câțiva ani, tare drăguță și datorită ei am scos sonda mai repede. A, da, dacă nu știați, la operații ți se pune sondă să nu faci pe tine-oribil! Nu știu cum e la naștere naturală, dar am văzut la neonatologie o mămică la 3 ore după naștere alăpta copilul. Arăta fresh, față de noi astealalte cu cezariană cocoșate de dureri ca niște babe...
Pe copil l-au ținut 3 zile la incubator căci li s-a părut să sufere și el de infecție. I-au făcut analize aproape zilnic, sărăcuțul, antibiotic, secreție stomacală. Până la urmă au ieșit bine analizele și joi mi l-au dat în salon. Deși mi-au zis de posibila infecție, nu mi-am făcut nicio secundă griji! Am fost sigură că nu are nimic! Nu știu dacă am simțit, dacă a fost altceva, dar am avut o liniște sufletească pe care nimeni nu mi-o putea clinti. Și am avut dreptate! :)
Am supraviețuit celor două operații, slavă cerului că nu mai tinem minte durerile fizice! După a doua naștere și mai ales după burta uriașă, acum sunt super-fericită! Mă văd suplă în oglindă! :))) Sunt mai energică și deja am început alergările pe loc în casă. De când eram imobilizată de burta uriașă tânjeam după libertatea de a mă mișcă liber. Acum mă plimb fericită prin casă că pot alerga, dacă vreau, că mă pot apleca să iau ceva de jos! E fantastic să poți! Abia acum înțeleg bătrânii sau pe cei cu handicapuri fizice care nu se pot mișca. :( Este horror! Îmi pare rău pentru ei!
Dacă aveți întrebări legate de operația cezariană, vă aștept. Pupici!
Dacă ar fi să aleg a treia oară, aș vrea să experimentez și nașterea naturală. Nu mi-a plăcut DELOC nașterea prin operație! Și sper să nu mai fie nevoie vreodată să fac vreo operație, nu am toleranță la durere fizică. Am avut niște dureri de la operație în zilele următoare de nu mă puteam da jos din pat să merg la toaletă...
Operația în sine (prima) a decurs fără probleme. Am avut încredere totală în medicul meu ginecolog! Mi-am zis împăcată, dacă o fi să mor, asta mi-a fost viața (cezariana fiind prima intervenție chirurgicală din viata mea), are cine să aibă grijă de copil, eram împăcată cu ideea. Totul bine, anestezia și-a făcut treaba, la 9;30 am intrat în sala de operații , iar la 9;45 copilul era afară! :) Îmi amintesc și acum, deși eram amețită, sunetul ca de pisoi, un mieunat subțire ce mi-a umlut ochii de lacrimi. Anestezista m-a întrebat dacă mă doare ceva. Am dat din cap că nu. Prea bine nu-mi amintesc cum arata copilul, era albicios la piele. Doctora mi l-a arătat dintr-o parte, eu eram amețită, apoi l-a dus într-o altă sală să-l șteargă, să-l cântărească și l-au ținut niște ore la incubator. Am impresia ca asta e procedura standard, căci nu mi-au zis să fie probleme. Nu mai știu ce notă a luat, oricum, nu mi se pare relevant. Cred ca 9, ca la op cez nu se dă nota 10.
Ei, a doua oară operația nu a mai decurs așa "pe roate". Pentru că am avut scăderi de tensiune, o infecție, mi-au administrat mai multe medicamente, nu știu exact ce, antibiotic și probabil ceva să-mi ridice tensiunea, am stat mai mult în sala de operație. Și pe copil s-au muncit ceva doctorițele să-l scoată. A fost mare și într-o poziție în care nu se aștepta doctora. Au tras ceva de el, amândouă! Cred că nu aveau loc să-l scoată din cauza capului mare. De data asta nu mi-au mai dat lacrimile de emoție. De data asta plânsul celui de-al doilea mi s-a părut urât căci era parcă răgușit. :) Apoi durerile de a doua zi au fost aceleași, identice! Cred că a contat că am avut o asistentă pe care o cunoșteam de câțiva ani, tare drăguță și datorită ei am scos sonda mai repede. A, da, dacă nu știați, la operații ți se pune sondă să nu faci pe tine-oribil! Nu știu cum e la naștere naturală, dar am văzut la neonatologie o mămică la 3 ore după naștere alăpta copilul. Arăta fresh, față de noi astealalte cu cezariană cocoșate de dureri ca niște babe...
Pe copil l-au ținut 3 zile la incubator căci li s-a părut să sufere și el de infecție. I-au făcut analize aproape zilnic, sărăcuțul, antibiotic, secreție stomacală. Până la urmă au ieșit bine analizele și joi mi l-au dat în salon. Deși mi-au zis de posibila infecție, nu mi-am făcut nicio secundă griji! Am fost sigură că nu are nimic! Nu știu dacă am simțit, dacă a fost altceva, dar am avut o liniște sufletească pe care nimeni nu mi-o putea clinti. Și am avut dreptate! :)
Am supraviețuit celor două operații, slavă cerului că nu mai tinem minte durerile fizice! După a doua naștere și mai ales după burta uriașă, acum sunt super-fericită! Mă văd suplă în oglindă! :))) Sunt mai energică și deja am început alergările pe loc în casă. De când eram imobilizată de burta uriașă tânjeam după libertatea de a mă mișcă liber. Acum mă plimb fericită prin casă că pot alerga, dacă vreau, că mă pot apleca să iau ceva de jos! E fantastic să poți! Abia acum înțeleg bătrânii sau pe cei cu handicapuri fizice care nu se pot mișca. :( Este horror! Îmi pare rău pentru ei!
Dacă aveți întrebări legate de operația cezariană, vă aștept. Pupici!
marți, 15 septembrie 2015
Mai greu e la primul copil
De curând m-a întrebat cineva cum este cu doi copii. Nu am apucat să-i răspund, dar întrebarea nu mi-a dat pace. Și eu mă întrebam înainte și cred că orice mamă cu un copil se întreabă cum ar fi cu doi, dacă să mai facă sau nu. Așa mă gândeam și eu și mă minunam și încercam să-mi imaginez. De cele mai multe ori cuplurile abandonează să mai facă un copil. Se opresc la unul, fiecare are motivele lui, nu are rost să le dezbat. Nici noi nu știam ce să facem. Dar știți vorba aia românească: un copil e puțin, doi sunt deja prea mult! :)) Pentru că ne plac copiii am zis că poate mai facem, nu ne-am propus ferm și când să-l facem. Acum regret ca nu l-am făcut mai repede și mai aproape de primul.
Ei, dar toate au rostul lor, sunt convinsă că lucrurile decurg exact așa cum ar trebui să fie. Deocamdată suntem bine. Suntem acasă de mai bine de două săptămâni. Suntem sănătoși amândoi. Fratele mai mare a reacționat bine, deocamdată nu am zărit nicio urmă de gelozie, deci totul bine. Îi este drag de cel mic și l-ar pupa și mângâia foarte des.
Adevărul e că mai greu e la primul copil: ți se schimbă radical viața. Nu mai ai libertatea de a face oricând orice, ai nevoie de ajutor cu copilul, cu casa, plus responsabilitatea mare pe termen lung. Cu alte cuvinte, ți se dă peste cap viața. :D Plus: multe necunoscute, multe întrebări, multe griji, teama de necunoscut, te întrebi dacă vei fi mamă bună, dacă te vei descurca, dacă chiar ești pregătită /pregătiți să fii/fiți părinți, dacă ai tot ce-ți trebuie ca să-l crești, etc, etc.
Niciodată nu ești pregătit sa fii părinte, pentru că nu ai de unde să știi ce înseamnă și ce presupune asta, și mai ales ce vei simți când vei deveni părinte.
Nu ai nevoie de lucruri materiale sa crești un copil. Un copil crește și printre caramizi. Și ce dacă nu ai 3 camere? Și ce dacă stai cu chirie? Și ce dacă ai doar o cameră gata? Și ce dacă nu ai camera copilului? El nu te va critica pentru toate astea, el are nevoie de iubire in primul rând, de căldură, lapte și curățenie.
Trecerea la statutul de părinte este o mare schimbare in viața unei persoane. Eu îi respect pe cei care aleg o viață fără copii, este alegerea lor și înseamnă că viața pe care o trăiesc le este suficientă. Și mai mult îi respect pe cei care fac copii, dar cel mai mult îi respect pe cei care fac și mai mult de atât, care se auto-depasesc ca oameni și iau in serios "meseria" de părinte.
Acum la al doilea copil sunt mult mai relaxată, mai liniștită și asta se vede, contează pentru liniștea mea interioară. Iar asta înseamnă că pot avea grijă mult mai bine de cel mic și de mine. Restul vine de la sine. Cică ar fi mai greu cu doi copii, dar deocamdată mi se pare același lucru ori doi, nu mai mult, ci doar de două ori, adică același lucru repetat. Să vedem și în timp dacă îmi păstrez părerea...
Un lucru e sigur, casa plină e veselă, se vor juca împreună, se vor ajuta, se vor avea unul pe altul toată viața. Iar eu abia aștept să se facă mari, băieții mei, deja mă imaginez mândră de și cu ei. :)
Ei, dar toate au rostul lor, sunt convinsă că lucrurile decurg exact așa cum ar trebui să fie. Deocamdată suntem bine. Suntem acasă de mai bine de două săptămâni. Suntem sănătoși amândoi. Fratele mai mare a reacționat bine, deocamdată nu am zărit nicio urmă de gelozie, deci totul bine. Îi este drag de cel mic și l-ar pupa și mângâia foarte des.
Adevărul e că mai greu e la primul copil: ți se schimbă radical viața. Nu mai ai libertatea de a face oricând orice, ai nevoie de ajutor cu copilul, cu casa, plus responsabilitatea mare pe termen lung. Cu alte cuvinte, ți se dă peste cap viața. :D Plus: multe necunoscute, multe întrebări, multe griji, teama de necunoscut, te întrebi dacă vei fi mamă bună, dacă te vei descurca, dacă chiar ești pregătită /pregătiți să fii/fiți părinți, dacă ai tot ce-ți trebuie ca să-l crești, etc, etc.
Niciodată nu ești pregătit sa fii părinte, pentru că nu ai de unde să știi ce înseamnă și ce presupune asta, și mai ales ce vei simți când vei deveni părinte.
Nu ai nevoie de lucruri materiale sa crești un copil. Un copil crește și printre caramizi. Și ce dacă nu ai 3 camere? Și ce dacă stai cu chirie? Și ce dacă ai doar o cameră gata? Și ce dacă nu ai camera copilului? El nu te va critica pentru toate astea, el are nevoie de iubire in primul rând, de căldură, lapte și curățenie.
Trecerea la statutul de părinte este o mare schimbare in viața unei persoane. Eu îi respect pe cei care aleg o viață fără copii, este alegerea lor și înseamnă că viața pe care o trăiesc le este suficientă. Și mai mult îi respect pe cei care fac copii, dar cel mai mult îi respect pe cei care fac și mai mult de atât, care se auto-depasesc ca oameni și iau in serios "meseria" de părinte.
Acum la al doilea copil sunt mult mai relaxată, mai liniștită și asta se vede, contează pentru liniștea mea interioară. Iar asta înseamnă că pot avea grijă mult mai bine de cel mic și de mine. Restul vine de la sine. Cică ar fi mai greu cu doi copii, dar deocamdată mi se pare același lucru ori doi, nu mai mult, ci doar de două ori, adică același lucru repetat. Să vedem și în timp dacă îmi păstrez părerea...
Un lucru e sigur, casa plină e veselă, se vor juca împreună, se vor ajuta, se vor avea unul pe altul toată viața. Iar eu abia aștept să se facă mari, băieții mei, deja mă imaginez mândră de și cu ei. :)
luni, 14 septembrie 2015
5 septembrie, ziua în care ne-am cunoscut
A fost odată o profesoară de engleză de liceu care ne stimula și imboldea mereu, ne povestea lucruri nemaiauzite la clasă și ne fascina, datorită căreia am ales engleza la facultate. Si nu mai știu în ce clasă, ne-a pus pe fiecare să ne gândim, dacă ar exista peștișorul de aur care împlinește 3 dorințe, care ar fi acelea. Eu am ales așa: 1. Să am o viață împlinită (adică: un soț, o casă, copii, mașină, cățel, purcel, etc); 2. Să-l pot vedea pe Picasso pictând; iar a treia nu mi-o amintesc acum.
Ei uite că prima dorință mi s-a împlinit. S-au împlinit mai multe de-a lungul timpului, dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce mi-am dorit. Prima dorință a început să se împlinească din 2009 de când am cunoscut actualul soț. S-a îmtâmplat la nunta prietenilor noștri, Alina și Viorel, eu din partea miresei, iar el din partea mirelui. Eu l-am remarcat prima, dar l-am lăsat pe el să vină la mine. Nu sunt timidă, dar știu că bărbații sunt vânătorii și am zis să-i las lui partea cu "vânătoarea" dacă vreau o relație mai serioasă.
Cu câteva săptămâni înaintea nunții prietenilor noștri chiar mi-am pus o dorință sinceră și clară și cu voce tare (îi spuneam unei foste colege de la serviciu): vreau un iubit care să mă iubească, să se poarte frumos cu mine, să ne respectăm reciproc, în primul rând și apoi să ne iubim. Aspectul FIZIC e mai puțin relevant dacă ne înțelegem. Si asta îmi întărește convingerea că dacă știi clar ce vrei, ai șanse de 99% să se împlinească.
Ce plin de viață mi s-a părut la nuntă, cum dansa cu poftă nebună, mi-am zis: sigur iubește viața și cine iubește viața, iubește și greutățile ei și tot ce are ea de oferit, și cu bune și cu rele. M-am lăsat greu invitată la dans, am vrut să văd dacă chiar este interesat. Am ieșit pe hol să vorbim și l-am testat din nou, de data asta să văd dacă e gelos: m-a invitat cavalerul de onoare la dans și am acceptat, dar i-am lăsat plicul să-l țină până termin dansul. A trecut și acest test. :) Le-a picat pe toate la plecare, când a turnat vinul din carafe în sticla pe care a luat-o la plecare... Dar am zis să-i mai acord o șansă. Nu-mi plac geloșii, alcoolicii sau cei cu alte probleme psihice, iar el îmi inspira încredere, în ciuda imaginii de final cu sticla de vin. :)
Si bine am făcut, duminică ne-am reîntalnit la "potroace" și am continuat discuțiile. M-a cucerit cu darul lui de a te face unică și dorită. Sau poate asta este dorința fiecarei fete în căutare de prinț...? Duminică seara l-am luat de mână pe bancheta din spatele mașinii unei cunoștințe care avea și ea drum la București, în semn de încurajare pentru el. A înțeles repede, săptămâna următoare aveam prima întâlnire și cam la o lună după, ne-am mutat împreună. Nu pot să explic în cuvinte, dar am avut mereu darul să "simt" persoanele de lângă mine: să simt dacă pot avea încredere în ele, să le simt calde sau reci, ascunse sau deschise, etc. Mi-a plăcut mult căldura și deschiderea pe care le emana, și încă mai tânjesc după ele când lipsește mult de acasă.
2010 a fost anul de acomodare, în care i-am zis că eu nu gătesc, fac curat și mă și duc la serviciu. A crezut probabil că o să "mă dau pe brazdă", că a fost anul în care teoretic m-a cerut de nevastă. Doar că n-a fost o cerere cu întrebare, mi-a dat un inel (după ce-mi adusese o pungă cu inele de aur cu câteva luni înainte ca să mi-l aleg). Mi-a trecut o străfulgerare prin cap, dar nu mă gândeam că atât de repede. Trebuia să mă ceară în concediu, la mare, dar a uitat inelul în buzunarul hainei din debara. Când ne-am întors de la mare l-am căutat, să verific dacă nu glumește, și l-am găsit. Cuminte, l-am pus la loc așteptând să mă ceară. Dar nu m-a întrebat, atât de sigur a fost pe el (sau poate a fost nesigur...?). Intr-o seara oarecare l-a scos si mi l-a oferit.
Așadar, 2009 a fost anul în care ne-am cunoscut și mutat împreună, 2010 anul de acomodare și al cererii în căsătorie, în 2011 ne-am "luat", în 2012 am făcut primul copil, ne-am luat mașină și am cununat primii fini. In 2013 ne-am luat "prima casă", iar în 2014 s-a întors roata, căci am ieșit din corporație și am stat "pe tușă" câteva luni, fără venit. Nu mi-a părut rău, căci am stat cu copilul acasă. Apoi am avut ocazia de mult visată să lucrez la o grădiniță Montessori ca asistent pedagog și am putut să-mi iau și copilul cu mine. A fost epuizant și fizic și psihic; fizic pentru că stăteam 10 ore în picioare și mâncarea nu era mereu garantată; și psihic pentru că eram cu copilul în aceeași clasă și nu i-a "picat bine" să mă vadă că împart atenția cuvenită lui cu ceilalți copii... Apoi am rămas însărcinată a doua oară și în 2015 avem al doilea copil...:)
Ce-i drept, nu am mai ieșit din țară, din luna de miere, dar e o chestiune de timp, am răbdare, și apoi, am realizat în 6 ani cât nu au reușit alții într-o viață. Pe de altă parte, sunt alții care au realizat mult mai multe ca noi, dar câți singuri, fără niciun ajutor?
Dragul meu, dupa cum mă știi, nu ne oprim aici, mai avem o grămadă de alte lucruri de realizat împreună!
La mulți ani!
TE IUBESC!
Ei uite că prima dorință mi s-a împlinit. S-au împlinit mai multe de-a lungul timpului, dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce mi-am dorit. Prima dorință a început să se împlinească din 2009 de când am cunoscut actualul soț. S-a îmtâmplat la nunta prietenilor noștri, Alina și Viorel, eu din partea miresei, iar el din partea mirelui. Eu l-am remarcat prima, dar l-am lăsat pe el să vină la mine. Nu sunt timidă, dar știu că bărbații sunt vânătorii și am zis să-i las lui partea cu "vânătoarea" dacă vreau o relație mai serioasă.
Cu câteva săptămâni înaintea nunții prietenilor noștri chiar mi-am pus o dorință sinceră și clară și cu voce tare (îi spuneam unei foste colege de la serviciu): vreau un iubit care să mă iubească, să se poarte frumos cu mine, să ne respectăm reciproc, în primul rând și apoi să ne iubim. Aspectul FIZIC e mai puțin relevant dacă ne înțelegem. Si asta îmi întărește convingerea că dacă știi clar ce vrei, ai șanse de 99% să se împlinească.
Ce plin de viață mi s-a părut la nuntă, cum dansa cu poftă nebună, mi-am zis: sigur iubește viața și cine iubește viața, iubește și greutățile ei și tot ce are ea de oferit, și cu bune și cu rele. M-am lăsat greu invitată la dans, am vrut să văd dacă chiar este interesat. Am ieșit pe hol să vorbim și l-am testat din nou, de data asta să văd dacă e gelos: m-a invitat cavalerul de onoare la dans și am acceptat, dar i-am lăsat plicul să-l țină până termin dansul. A trecut și acest test. :) Le-a picat pe toate la plecare, când a turnat vinul din carafe în sticla pe care a luat-o la plecare... Dar am zis să-i mai acord o șansă. Nu-mi plac geloșii, alcoolicii sau cei cu alte probleme psihice, iar el îmi inspira încredere, în ciuda imaginii de final cu sticla de vin. :)
Si bine am făcut, duminică ne-am reîntalnit la "potroace" și am continuat discuțiile. M-a cucerit cu darul lui de a te face unică și dorită. Sau poate asta este dorința fiecarei fete în căutare de prinț...? Duminică seara l-am luat de mână pe bancheta din spatele mașinii unei cunoștințe care avea și ea drum la București, în semn de încurajare pentru el. A înțeles repede, săptămâna următoare aveam prima întâlnire și cam la o lună după, ne-am mutat împreună. Nu pot să explic în cuvinte, dar am avut mereu darul să "simt" persoanele de lângă mine: să simt dacă pot avea încredere în ele, să le simt calde sau reci, ascunse sau deschise, etc. Mi-a plăcut mult căldura și deschiderea pe care le emana, și încă mai tânjesc după ele când lipsește mult de acasă.
2010 a fost anul de acomodare, în care i-am zis că eu nu gătesc, fac curat și mă și duc la serviciu. A crezut probabil că o să "mă dau pe brazdă", că a fost anul în care teoretic m-a cerut de nevastă. Doar că n-a fost o cerere cu întrebare, mi-a dat un inel (după ce-mi adusese o pungă cu inele de aur cu câteva luni înainte ca să mi-l aleg). Mi-a trecut o străfulgerare prin cap, dar nu mă gândeam că atât de repede. Trebuia să mă ceară în concediu, la mare, dar a uitat inelul în buzunarul hainei din debara. Când ne-am întors de la mare l-am căutat, să verific dacă nu glumește, și l-am găsit. Cuminte, l-am pus la loc așteptând să mă ceară. Dar nu m-a întrebat, atât de sigur a fost pe el (sau poate a fost nesigur...?). Intr-o seara oarecare l-a scos si mi l-a oferit.
Așadar, 2009 a fost anul în care ne-am cunoscut și mutat împreună, 2010 anul de acomodare și al cererii în căsătorie, în 2011 ne-am "luat", în 2012 am făcut primul copil, ne-am luat mașină și am cununat primii fini. In 2013 ne-am luat "prima casă", iar în 2014 s-a întors roata, căci am ieșit din corporație și am stat "pe tușă" câteva luni, fără venit. Nu mi-a părut rău, căci am stat cu copilul acasă. Apoi am avut ocazia de mult visată să lucrez la o grădiniță Montessori ca asistent pedagog și am putut să-mi iau și copilul cu mine. A fost epuizant și fizic și psihic; fizic pentru că stăteam 10 ore în picioare și mâncarea nu era mereu garantată; și psihic pentru că eram cu copilul în aceeași clasă și nu i-a "picat bine" să mă vadă că împart atenția cuvenită lui cu ceilalți copii... Apoi am rămas însărcinată a doua oară și în 2015 avem al doilea copil...:)
Ce-i drept, nu am mai ieșit din țară, din luna de miere, dar e o chestiune de timp, am răbdare, și apoi, am realizat în 6 ani cât nu au reușit alții într-o viață. Pe de altă parte, sunt alții care au realizat mult mai multe ca noi, dar câți singuri, fără niciun ajutor?
Dragul meu, dupa cum mă știi, nu ne oprim aici, mai avem o grămadă de alte lucruri de realizat împreună!
La mulți ani!
TE IUBESC!
joi, 6 august 2015
Delfinariul din Constanța - dezamagire totala
Pentru că tot am ajuns în Constanța în concediu, am zis că vreau neapărat să mergem și la delfinariu. Ar fi fost o premieră pentru toată lumea. A trebuit să insist ceva, căci copilul voia la bălăceală, soțul la fel, nu voia să piardă din zilele de plajă. Până la urmă am ajuns.
Zi caniculară, chiar dacă la Constanța sunt cu câteva grade mai puțin decât la București, la ora 10 dimineața era deja insuportabil de cald în oraș. Pe plajă, pe de alta parte, e super! Adie briza, te mai bagi in apă, imediat te răcorești. Nici nu simti canicula!
Înainte să vă povestesc, vreau sa menționez că am mai vizitat ceva muzee la viața mea, prin București, prin alte țări... Cel mai tare m-a impresionat Oceanariul din Portugalia... Apoi ar fi DisneyLand din Paris în lista mea (dacă îl socotim muzeu :D).
Am fost impresionata si de Delfinariul din Constanța, o, da, dar în sensul celalalt. De mult nu am mai văzut o clădire în paragină in asemenea hal și pretul biletului atat de mare!!! Si lumea buluc la coadă la o ușă îngustă de parca eram la o intrecere, si da-i si asteapta, si imbulzeala de parca pierdeai ceva daca nu intri printre primii... Ce ne mai place sa asteptam, sa ne inghesuim si sa-i lasam pe clienti sa astepte... Ca să nu mai spun că nu sunt indicatoare pe șosea către Delfinariu... Eram langa delfinariu si a trebuit sa intrebam!!! Oricum, este o problema bine cunoscuta la noi în România și ar fi redundant să mai spun și eu despre lipsa indicatoarelor.
Un alt lucru care m-a suparat si pe care nu l-am înțeles, este de ce in curtea delfinariului (si ea total neigrijita) sunt și alte atracții care nu au nicio legatura cu delfinii: expoziție de papagali si pasari exotice, mini-rezervație de animale de peste tot din lume, grajduri și club de echitație... Pur si simplu ma depaseste! Daca voiam sa merg la gradina zoologica, mergeam acolo!
**************
Vă las cu câteva poze de la spectacolul delfinilor, care a durat cam 30 minute (singurul moment pentru care au meritat toti banii, chiar m-a emotionat intalnirea cu delfinii), prețul de intrare fiind 50 lei/persoană (!!!) (copiii gratis, ce-i drept):
Apoi sa vedeti cata lume era si ce inghesuiti eram (a se observa si peretii a caror tencuiala era deja cazuta pe alocuri):
Cu toate astea, m-am bucurat la maxim de spectacol, imi doream de mult sa vad delfini de aproape. Nu stiu de ce eram asa emotionata, chiar mi-au dat lacrimile. M-a mai impresionat cand prezentatoarea ne-a spus ca mamele stau cu puiii intre 3-5 ani dupa nastere...
Si delfinii mei:
Zi caniculară, chiar dacă la Constanța sunt cu câteva grade mai puțin decât la București, la ora 10 dimineața era deja insuportabil de cald în oraș. Pe plajă, pe de alta parte, e super! Adie briza, te mai bagi in apă, imediat te răcorești. Nici nu simti canicula!
Înainte să vă povestesc, vreau sa menționez că am mai vizitat ceva muzee la viața mea, prin București, prin alte țări... Cel mai tare m-a impresionat Oceanariul din Portugalia... Apoi ar fi DisneyLand din Paris în lista mea (dacă îl socotim muzeu :D).
Am fost impresionata si de Delfinariul din Constanța, o, da, dar în sensul celalalt. De mult nu am mai văzut o clădire în paragină in asemenea hal și pretul biletului atat de mare!!! Si lumea buluc la coadă la o ușă îngustă de parca eram la o intrecere, si da-i si asteapta, si imbulzeala de parca pierdeai ceva daca nu intri printre primii... Ce ne mai place sa asteptam, sa ne inghesuim si sa-i lasam pe clienti sa astepte... Ca să nu mai spun că nu sunt indicatoare pe șosea către Delfinariu... Eram langa delfinariu si a trebuit sa intrebam!!! Oricum, este o problema bine cunoscuta la noi în România și ar fi redundant să mai spun și eu despre lipsa indicatoarelor.
Un alt lucru care m-a suparat si pe care nu l-am înțeles, este de ce in curtea delfinariului (si ea total neigrijita) sunt și alte atracții care nu au nicio legatura cu delfinii: expoziție de papagali si pasari exotice, mini-rezervație de animale de peste tot din lume, grajduri și club de echitație... Pur si simplu ma depaseste! Daca voiam sa merg la gradina zoologica, mergeam acolo!
**************
Vă las cu câteva poze de la spectacolul delfinilor, care a durat cam 30 minute (singurul moment pentru care au meritat toti banii, chiar m-a emotionat intalnirea cu delfinii), prețul de intrare fiind 50 lei/persoană (!!!) (copiii gratis, ce-i drept):
Apoi sa vedeti cata lume era si ce inghesuiti eram (a se observa si peretii a caror tencuiala era deja cazuta pe alocuri):
Cu toate astea, m-am bucurat la maxim de spectacol, imi doream de mult sa vad delfini de aproape. Nu stiu de ce eram asa emotionata, chiar mi-au dat lacrimile. M-a mai impresionat cand prezentatoarea ne-a spus ca mamele stau cu puiii intre 3-5 ani dupa nastere...
Si delfinii mei:
miercuri, 24 iunie 2015
De ce se ia magneziul seara?
De curand am aflat ca magneziul se ia seara, nu dimineata ca vitaminele. Daca e bine sa iei vitaminele dimineata pentru o absorbtie pe parcursul intregii zile si pentru a-ti conferi energie, magneziul e de preferat sa-l iei seara. Curioasa din fire, am cautat si am tot cautat motivul pana l-am gasit.
Magneziul se ia seara pentru ca poate imbunatati somnul prin neutralizarea acidului stomacal. Un alt motiv ar fi ca provoaca miscari ale tractului intestinal gros, asa ca numai bine, pana dimineata esti gata sa ai "scaun". :)
Am inceput de curand sa iau magneziu seara si ce am observat mai intai a fost ca nu mai am asa pofta de ciocolata. Sunt iar insarcinata si de cateva saptamani mi-a revenit pofta nebuna de ciocolata. Asta in conditiile in care inante de a doua sarcina ma dezvatasem de pofta de ciocolata, si in conditiile in care am luat mult in greutate.
Auzisem sau citisem undeva ca pofta de sare se poate traduce cu o carenta de minerale, iar pofta de dulce, cu o carenta de magneziu. Ia-ca-ta, in cazul meu se adevereste.
Si intr-adevar, tot citind pe situri si bloguri, observand poftele noastre si stiind obiceiurile alimentare, foarte multi dintre noi preferam gustarile sarate sau dam navala asupra tabletei de ciocolata. Asta pentru ca avem carente de calciu, magneziu si ale minerale si vitamine necesare zilnice. Nu o sa dau exemple de alimente pentru diecare vitamina/mineral necesar, le gasiti pe alte situri. Ceea ce imi doresc pentru noi toti este sa avem o viata mai sanatoasa si sa mancam mai inteligent. Si pentru ca sunt constienta ca nu prea avem de ales, ca inevitabil avem o alimentatie deficitara (din motive diferite: nu ne permitem financiar, nu avem de unde sau nu suntem constienti de importanta alimentatiei), putem interveni cu suplimente alimentare.
O sa mai testez pe mine si cat de curand voi incepe administrarea de vitamine si minerale si copilului meu.
Mancati inteligent! ;)
Magneziul se ia seara pentru ca poate imbunatati somnul prin neutralizarea acidului stomacal. Un alt motiv ar fi ca provoaca miscari ale tractului intestinal gros, asa ca numai bine, pana dimineata esti gata sa ai "scaun". :)
Am inceput de curand sa iau magneziu seara si ce am observat mai intai a fost ca nu mai am asa pofta de ciocolata. Sunt iar insarcinata si de cateva saptamani mi-a revenit pofta nebuna de ciocolata. Asta in conditiile in care inante de a doua sarcina ma dezvatasem de pofta de ciocolata, si in conditiile in care am luat mult in greutate.
Auzisem sau citisem undeva ca pofta de sare se poate traduce cu o carenta de minerale, iar pofta de dulce, cu o carenta de magneziu. Ia-ca-ta, in cazul meu se adevereste.
Si intr-adevar, tot citind pe situri si bloguri, observand poftele noastre si stiind obiceiurile alimentare, foarte multi dintre noi preferam gustarile sarate sau dam navala asupra tabletei de ciocolata. Asta pentru ca avem carente de calciu, magneziu si ale minerale si vitamine necesare zilnice. Nu o sa dau exemple de alimente pentru diecare vitamina/mineral necesar, le gasiti pe alte situri. Ceea ce imi doresc pentru noi toti este sa avem o viata mai sanatoasa si sa mancam mai inteligent. Si pentru ca sunt constienta ca nu prea avem de ales, ca inevitabil avem o alimentatie deficitara (din motive diferite: nu ne permitem financiar, nu avem de unde sau nu suntem constienti de importanta alimentatiei), putem interveni cu suplimente alimentare.
O sa mai testez pe mine si cat de curand voi incepe administrarea de vitamine si minerale si copilului meu.
Mancati inteligent! ;)
joi, 11 iunie 2015
Cartea care ne-a trezit apetitul pentru lectura
Ar fi trebuit sa scriu despre aceasta carte cam de acum un an, cred, nu mai stiu exact de cand o avem. Pana sa incepem cu lectura cartilor, baiatului meu ii placeau povestile doar povestite, nu avea reabdare sa i le citesc (bine, anult trecut avea cam 2 ani si ceva). Si eu cum nu prea stiam povesti..., va dati seama. Bunica ii spunea povesti, nu stiu cum facea (cred ca le citea dinainte pe unele; pe altele le stia din copilarie; dar lui ii placeau maxim, caci i le spunea cu intonatie). Una e sa le spui ochi in ochi, cu intonatie si alta sa ti le citeasca cineva..,.il cred si pe el. :)
Dar aceasta carte ne-a ajutat sa avem rabdare la lectura povestilor. L-au captat atat continutul, cat si imaginile. Au fost pe "gustul" lui! :) Multumim Alexandrei Pintea Varnava, autoarea lor, ca ne-a trimis cartea la schimb cu produsele mele de ingrijire corporala facute in casa. Alexandra, si acum citim cu aceeasi placere din cartea ta! :)
Povestiri pentru micuții pofticioși”
Povestea "noastra" preferata este prima: Pofticiosii de dulceata
Alexandra, asteptam si urmatoarele carti! La cat mai multe!
Dar aceasta carte ne-a ajutat sa avem rabdare la lectura povestilor. L-au captat atat continutul, cat si imaginile. Au fost pe "gustul" lui! :) Multumim Alexandrei Pintea Varnava, autoarea lor, ca ne-a trimis cartea la schimb cu produsele mele de ingrijire corporala facute in casa. Alexandra, si acum citim cu aceeasi placere din cartea ta! :)
Povestiri pentru micuții pofticioși”
Povestea "noastra" preferata este prima: Pofticiosii de dulceata
Alexandra, asteptam si urmatoarele carti! La cat mai multe!
marți, 19 mai 2015
Otilia Mantelers
Draga de Otilia! Pentru cine nu o cunoaste, este mamica a 3 copii de 4, 6 si 8 ani, si pe langa asta, psiholog si multe altele. Daca vreti sa-i cunoasteti pregatirea profesionala, dati un search pe google. Mie imi e sufucient faptul ca e o persoana calda, care empatizeaza cu problemele tale si nu-ti da peste nas daca gresesti si mai ales pentru ca a organizat 3 intalniri gratuite pentru parinti!
M-am dat peste cap si am ajuns la 2 ateliere de parenting organizate de centrul comercial Auchan Titan. Este o persoana minunata, calda, care empatizeaza mult, poate de asta e iubita mult si de parinti. Nu ai cum sa nu o placi. Auzisem de mult de ea, dar atelierele si cursulrile si sedintele de consiliere sunt scumpe... Asa ca, imediat ce am auzit de cele 3 seminarii de parenting gratuite am facut tot posibilul sa ajung la ea.
La primul seminar, din 10 mai, am ajuns la timp si Otilia ne-a explicat multe lucruri. De ce e bun plansul pentru copii, despre conectarea cu copilul si multe elte mecanisme din creierul copilului. Se spune ca iubim cu inima, dar se pare ca tot cu creierul iubim! :) De ce au nevoie copiii de timp special si ce este timpul special - chiar si adultilor le place! :)
La al doilea seminar am invat mai multe despre puterea jocului si rolul lui in relatia parinte-copil. Jocul poate avea puteri enorme: de apropiere, de vindecare si mai ales in cladirea stimei de sine a copilului. La cel de-al doilea seminar am intarziat si nu am avut incotro si am mers cu baiatul de 3,3 ani (plus fatul de 5 luni! :D). A fost obositor, dar a meritat! Cu intarzierea si cu micile intreruperi ale celor mici, tot am prins niste idei de jocuri de apropiere, de putere, de vindecare. Si cum toate aceste feluri de jocuri ajuta la cladirea stimei de sine a copiilor.
Otilia e autentica si nu ne minte, ne-a povestit de anumite metode practicate de ea cu copiii ei care nu au mers, dar la care a renuntat. Nimeni nu e perfect. In goana asta de a ne stradui sa fim niste parinti mai buni, riscam sa ne culpabilizam usor. Eu am zis mereu, observa-ti cat de mult poti copilul si vei vedea ce merge si ce nu.
Din pacate la ultimul de pe 30 mai nu mai pot ajunge, asa ca aveti un loc liber.
Am pus 2 din articolele Otiliei, ca sa va faceti o idee (si sper eu sa va fie de folos):
http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2015/03/de-ce-sa-le-facem-curte-copiilor-cand-ne-resping.html
http://otilia-mantelers.urbankid.ro/playful-parenting
Multumim, Otilia, pentru ce faci pentru noi, parintii! :)
duminică, 3 mai 2015
Primul weekend prelungit doar cu tati
Când scriu aceste rânduri sunt fericită și mândră de soțul meu, de cel mic (3 ani și 2 luni) și de noi toți ca o familie.
De miercuri seară au plecat amândoi la bunici și ne-am mai văzut sâmbătă. Cel mic nici măcar nu a întrebat de mine! Oricum nu era dependent de mine, căci de la 1 an m-am întors la serviciu și a rămas cu mama mea. Plus că l-am scos în lume cu noi peste tot unde mergeam. Și eu și ei, ne-am simțit foarte bine în tot acest timp de răgaz unii de alții.
Inițial nu voiam să-i las singuri, îmi era teamă că soțul, luându-se cu treabă, va uita de el sau nu-i va da mâncare sănătoasă sau nu va avea răbdare cu el să discute eventualele probleme de cumunicare.
Dar SURPRIZĂ! Ladies, să nu subestimați niciodată capacitățile unui bărbat! NEVER! Poate vor ei să ne lase impresia că nu se descurcă, dar asta este doar ca să nu ne prindem noi cât de buni părinți pot fi!
S-au descurcat de minune! Soșul meu a respectat tertipul conform căruia la masa nu insistă, nici măcar nu-l bagă în seamă dacă nu vrea să mănânce. Dar nici nu a fost cazul, căci neprimind nimic de ronțăit între mese, copilul a mâncat foarte bine la toate mesele. Și nu mă refer că a mâncat două farfurii la o masă, că nici așa de nebună nu sunt să-l îndes cu mâncare. Nici cu pâinea nu insist. Îl las să mănânce cât poate și cât simte nevoia. Îi ofer două opțiuni, dacă nu o vrea pe prima, și atât. Și cât mai puține dulciuri.
Soțul a avut răbdare cu el și au discutat și dezbătut orice problemă. Când i se explică copilului, atunci înțelege și el și cooperează.
La prânz nu vrea niciodată să doarmă, chiar dacă îi pică ochii în gură și e leșinat de mai are puțin și cade pe jos! :))) Dar la el funcționează cu poveștile. Așa că tati l-a luat pe departe, că să meargă cu el să se odihnească, dacă cel mic nu vrea să doarmă, nu doarme, și îi spune ce poveste vrea el. Ce noroc cu poveștile astea! Tati îi spune cu mașini de curse, mami îi spune povești care au legatură cu cărțile recente pe care le citim sau cu ce mai cere copilul. Maia (mamam mea) i-a spus poveștile clasice, din copilăria noastră. Ulterior am aflat, grație Mariei Montessori, că poveștile cu animale care vorbesc, și tot ce e abstract, nu se spun copiilor mai mici de 6 ani. Abia după 6 ani au ei capacitatea să separe realul de imaginar/fabulos. Ei cred tot ce le spunem la această vârstă (de aceea a prins frică de lup și de întuneric, încă nu am scăpat de ea...). Și acum, în premieră, a vrut să-i spună mamaia Cici (mamaia Titi, după cum spune el) povești cu soldați... (nu știu ce a putut să-i spună, sper să fi fost ceva la modul pozitiv, dar a funcționat și a cerut și a doua oară și a dormit doar cu ea!)
În rest, au trebăluit pe afară toată ziulica, cu bucăți de lemn, cu bormasina adevarată dar fără dibluri sau cum s-or numi, cu ciocănel adevărat și cuie (pe care le-a pierdut), cu bicicleta călare, cu alergat prin iarbă în curtea stră-bunicii la vânat de gâze... :) Ce copilărie frumoasă! Mereu am fost de părerea că o copilărie la țară nu valorează cât toți banii din lume!
Și eu aș mai fi stat acolo... L-a întrebat multă lume dacă mai vine și mereu a zis că da. That's my boy! Me, so proud! :D
That's my husband! So proud câ am insistat la fiecare pas și l-am îndrumat cu explicații de cum să manevreze copilul. MISSION SCCOMPLISHED!
Sursa foto aici
De miercuri seară au plecat amândoi la bunici și ne-am mai văzut sâmbătă. Cel mic nici măcar nu a întrebat de mine! Oricum nu era dependent de mine, căci de la 1 an m-am întors la serviciu și a rămas cu mama mea. Plus că l-am scos în lume cu noi peste tot unde mergeam. Și eu și ei, ne-am simțit foarte bine în tot acest timp de răgaz unii de alții.
Inițial nu voiam să-i las singuri, îmi era teamă că soțul, luându-se cu treabă, va uita de el sau nu-i va da mâncare sănătoasă sau nu va avea răbdare cu el să discute eventualele probleme de cumunicare.
Dar SURPRIZĂ! Ladies, să nu subestimați niciodată capacitățile unui bărbat! NEVER! Poate vor ei să ne lase impresia că nu se descurcă, dar asta este doar ca să nu ne prindem noi cât de buni părinți pot fi!
S-au descurcat de minune! Soșul meu a respectat tertipul conform căruia la masa nu insistă, nici măcar nu-l bagă în seamă dacă nu vrea să mănânce. Dar nici nu a fost cazul, căci neprimind nimic de ronțăit între mese, copilul a mâncat foarte bine la toate mesele. Și nu mă refer că a mâncat două farfurii la o masă, că nici așa de nebună nu sunt să-l îndes cu mâncare. Nici cu pâinea nu insist. Îl las să mănânce cât poate și cât simte nevoia. Îi ofer două opțiuni, dacă nu o vrea pe prima, și atât. Și cât mai puține dulciuri.
Soțul a avut răbdare cu el și au discutat și dezbătut orice problemă. Când i se explică copilului, atunci înțelege și el și cooperează.
La prânz nu vrea niciodată să doarmă, chiar dacă îi pică ochii în gură și e leșinat de mai are puțin și cade pe jos! :))) Dar la el funcționează cu poveștile. Așa că tati l-a luat pe departe, că să meargă cu el să se odihnească, dacă cel mic nu vrea să doarmă, nu doarme, și îi spune ce poveste vrea el. Ce noroc cu poveștile astea! Tati îi spune cu mașini de curse, mami îi spune povești care au legatură cu cărțile recente pe care le citim sau cu ce mai cere copilul. Maia (mamam mea) i-a spus poveștile clasice, din copilăria noastră. Ulterior am aflat, grație Mariei Montessori, că poveștile cu animale care vorbesc, și tot ce e abstract, nu se spun copiilor mai mici de 6 ani. Abia după 6 ani au ei capacitatea să separe realul de imaginar/fabulos. Ei cred tot ce le spunem la această vârstă (de aceea a prins frică de lup și de întuneric, încă nu am scăpat de ea...). Și acum, în premieră, a vrut să-i spună mamaia Cici (mamaia Titi, după cum spune el) povești cu soldați... (nu știu ce a putut să-i spună, sper să fi fost ceva la modul pozitiv, dar a funcționat și a cerut și a doua oară și a dormit doar cu ea!)
În rest, au trebăluit pe afară toată ziulica, cu bucăți de lemn, cu bormasina adevarată dar fără dibluri sau cum s-or numi, cu ciocănel adevărat și cuie (pe care le-a pierdut), cu bicicleta călare, cu alergat prin iarbă în curtea stră-bunicii la vânat de gâze... :) Ce copilărie frumoasă! Mereu am fost de părerea că o copilărie la țară nu valorează cât toți banii din lume!
Și eu aș mai fi stat acolo... L-a întrebat multă lume dacă mai vine și mereu a zis că da. That's my boy! Me, so proud! :D
That's my husband! So proud câ am insistat la fiecare pas și l-am îndrumat cu explicații de cum să manevreze copilul. MISSION SCCOMPLISHED!
joi, 30 aprilie 2015
Ce nu-mi place atunci când sunt însărcinată
Sunt fericita femeie care are ocazia de a fi mamă a doua oară. Da, am cam 20 săptămâni și am aflat că va fi tot băiat. Aș fi vrut o fetiță de data asta, dar a fost după preferința fratelui mai mare. De când a auzit că la mami în burtică crește un bebe, a zis că vrea tot baiețel, să se joace împreună. Zilele trecute ne-a zis că dacă e fată o aruncă la gunoi. Acum că e tot băiat, nu știu dacă mai poate fi vreun copil mai frumos decât primul...
O să am multe de studiat, mai ales despre relația dintre frați, dar asta e altă poveste. Poate îmi recomandați literatură de specialitate, sau poate o să fac eu o listă cu ce am citit despre subiect.
Oricum, acum voiam să împărtășesc cu voi, mămicile care au trecut prin perioada de sarcină (DAR MAI ALES PENTRU CEILALȚI OAMENI CARE NU AU TRECUT NICIODATĂ PRINTR-O SARCINĂ), ceea ce nu-mi place DELOC atunci când sunt însărcinată. În afara de neplăcerile cauzate de contracțiile primului trimestru, sunt altele care mă pot înfuria, de-a dreptul, și care pot fi la ordinea zilei. Lucruri mărunte, care pot fi evitate, cu puțină atenție din partea celor din jur.
Să începem cu contracțiile. De data asta le-am avut în primul trimestru (de fapt, la prima sarcină nu le-am avut deloc). Foarte neplăcute! M-am speriat atât de tare, încăt am crezut că voi pierde sarcina. Într-o noapte am ajuns la camera de gardă la spitalul Nicolae Malaxa, unde am născut și prima oară și unde este și medicul meu ginecolog. Am găsit un medic de gardă tinerel care m-a asigurat că sarcina se dezvoltă normal și mi-a prescris no-spa la 8 ore și supozitoare dimineața și seara (pe lângă tratamentul hormonal). Și exact cum mi-a prezis, după 16-18 săptămâni, nu am mai avut probleme (contracții). Desigur, a se evita oboseala fizică, pe care încă o resimt.
Cât despre neplăcerile zilnice, prima și prima este:
- APLECATUL după diverse obiecte de pe jos și care nu au ce căuta acolo și pe care NIMENI, dar chiar NIMENI (mă refer la partea bărbătească în special) NU SE SINCHISEȘTE SĂ LE RIDICE!!! Un prosop, o bucată de hârtie, o jucarie, etc. Cu ocazia asta am aflat că de aia sunt bărbații mai relaxați, ei nu se stresează așa de repede ca noi femeile.
Altă neplăcere maximă, și care are legatură cu prima:
- SCAP ușor lucrurile din mână! SUPER! După ce că urăsc să mă aplec, le mai și scap...
Alte lucruri mărunte:
- aglomerația din tramvai, căldura și persoanele care se uită în direcția opusă; câteodată chiar mi se face rău și-mi vine să scol pe cineva de pe scaun, dar niciodată nu mă lasă inima;
- că nu pot să mai merg atât de repede cum mergeam înainte;
- coșurile de pe față în urma tratamentului hormonal;
- oboseala care nu are program. Sunt zile când sunt bine, și zile când mă pălește o oboseală cronică...
Când sunt bine, nici nu-mi amintesc de perioadele în care mi-a fost rău, adică îmi amintesc, dar nu mai știu nici eu cum era... De aia îi înțeleg și pe cei care nu înțeleg. :)
O să am multe de studiat, mai ales despre relația dintre frați, dar asta e altă poveste. Poate îmi recomandați literatură de specialitate, sau poate o să fac eu o listă cu ce am citit despre subiect.
Oricum, acum voiam să împărtășesc cu voi, mămicile care au trecut prin perioada de sarcină (DAR MAI ALES PENTRU CEILALȚI OAMENI CARE NU AU TRECUT NICIODATĂ PRINTR-O SARCINĂ), ceea ce nu-mi place DELOC atunci când sunt însărcinată. În afara de neplăcerile cauzate de contracțiile primului trimestru, sunt altele care mă pot înfuria, de-a dreptul, și care pot fi la ordinea zilei. Lucruri mărunte, care pot fi evitate, cu puțină atenție din partea celor din jur.
Să începem cu contracțiile. De data asta le-am avut în primul trimestru (de fapt, la prima sarcină nu le-am avut deloc). Foarte neplăcute! M-am speriat atât de tare, încăt am crezut că voi pierde sarcina. Într-o noapte am ajuns la camera de gardă la spitalul Nicolae Malaxa, unde am născut și prima oară și unde este și medicul meu ginecolog. Am găsit un medic de gardă tinerel care m-a asigurat că sarcina se dezvoltă normal și mi-a prescris no-spa la 8 ore și supozitoare dimineața și seara (pe lângă tratamentul hormonal). Și exact cum mi-a prezis, după 16-18 săptămâni, nu am mai avut probleme (contracții). Desigur, a se evita oboseala fizică, pe care încă o resimt.
Cât despre neplăcerile zilnice, prima și prima este:
- APLECATUL după diverse obiecte de pe jos și care nu au ce căuta acolo și pe care NIMENI, dar chiar NIMENI (mă refer la partea bărbătească în special) NU SE SINCHISEȘTE SĂ LE RIDICE!!! Un prosop, o bucată de hârtie, o jucarie, etc. Cu ocazia asta am aflat că de aia sunt bărbații mai relaxați, ei nu se stresează așa de repede ca noi femeile.
Altă neplăcere maximă, și care are legatură cu prima:
- SCAP ușor lucrurile din mână! SUPER! După ce că urăsc să mă aplec, le mai și scap...
Alte lucruri mărunte:
- aglomerația din tramvai, căldura și persoanele care se uită în direcția opusă; câteodată chiar mi se face rău și-mi vine să scol pe cineva de pe scaun, dar niciodată nu mă lasă inima;
- că nu pot să mai merg atât de repede cum mergeam înainte;
- coșurile de pe față în urma tratamentului hormonal;
- oboseala care nu are program. Sunt zile când sunt bine, și zile când mă pălește o oboseală cronică...
Când sunt bine, nici nu-mi amintesc de perioadele în care mi-a fost rău, adică îmi amintesc, dar nu mai știu nici eu cum era... De aia îi înțeleg și pe cei care nu înțeleg. :)
luni, 27 aprilie 2015
"Tati, joaca-te frumos!"
Sigur, "frumos" este un cuvant pozitiv, dar are pacatul sa fie foarte vag, mai ales cand e vorba de copii. Ce inseamna frumos?
Ce stie copilul ca inseamna frumos? Si la oamenii mari, a te juca frumos, poate avea atat de multe intelesuri: unii inteleg ca un copil sa se joaca cu anumite jucarii, altii prefera singuri, altii sa fie silentiosi, etc, etc. Spune-i copilului cum PREFERI sa se joace. Da-i indicatii, variante, din care el sa aiba ocazia si demnitatea sa aleaga!
De fapt, aici sta tot SECRETUL: ii dai 2 sau 3 variante, maxim, de unde el poate alege ce preferi si tu ca adult. In felul asta ii pui si limite, fara ca el sa fie deranjat in cele mai multe cazuri. Sigur, cand e musai sa se culce si el nu vrea, daca nici dupa ce-i oferi varianta de a se duce la culcare acum sau peste 5 minute (sau dupa ce citim/spunem o poveste), tot nu vrea, va plange (se va descarca de tensiunile acumulate peste zi) putin, un minut, cateva minute si apoi se va culca linistit. Plansul la copii este necesar. Este ca o terapie care-l ajuta sa se descarce de tensiunile acumulate in timpul zilei, de frustrari.
O situatie gestionata corect a fost cand nu eram de fata, dat sotul meu a aplicat aceasta metoda, sa-i zicem metoda alegerii, sau metoda variantelor. Pentru ca suntem departe de parinti si nu avea cu cine lasa copilul acasa (caci voia sa stea sa se uite la desene, a zis el ca ramane singur la desene :D), sotul meu trebuia sa ma ia acasa cu masina personala fiind seara tarziu (9,30-10pm). A mai fost odata cand s-a lasat cu lacrimi, caci sotul meu nu a avut rabdare cu el. De data asta i-a explicat frumos ca daca ramane singur, exista riscul sa ramanem fara curent (s-a intamplat mai des in ultima vreme sa ne pice siguranta de la curent, deci era familiarizat). Asta insemna ca ar fi ramas pe intuneric singur acasa si asta l-a determinat sa aleaga sa vina cu el. El se teme de intuneric si atunci a zis: "Atunci vin cu tine, tati". There!
Eu una stateam cam cu frica in san sa nu se lase cu scandal, dar sotul meu a gasit varianta cea buna. Eu ma mai gandisem la varianta sa stea vecina cu el 10min cat dura pana ne intorceam noi acasa. :)
Deci se poate! Nu e nevoie decat de putina imaginatie si sa vrei sa gasesti o varianta pozitiva. Sa respecti copilul!
joi, 23 aprilie 2015
Ce Sfânt Gheorghe frumos!
Azi e sărbatoare! Da, au mai fost sărbători și vor mai fi, dar pentru mine ziua de azi a fost magnifică!
A început de dimineață, de fapt de cu o seară în urmă. Să vă povestesc. Ieri a fost doamna care ne face curățenie (mai nou, de cănd am o sarcină buclucașă) și aseară când am sosit de la serviciu, totul era curat, aranjat, pus la punct, cum îmi place mie mult. Dacă era lăngă mine o luam în brațe și o pupam; ămi venea să o sun să-i mulțumesc. :) Pot să mănânc pâine cu unt și cu sare, dar să am curățenie! Așadar, aseară când am ajuns, cald, numai bine (a avut grijă soțul meu să lase centrala pornită, căci e plecat din oraș), curat, aranjat, liniște, eram în al nouălea cer. Am avut un sentiment de parcă eram în vizită :)) :D M-am culcat fericită cu casa curată doar pentru mine :D
Azi de dimineață mi-au ieșit planurile din plin! Pe lângă faptul ca îi am pe amândoi bărbații Gheorghe, am reușit să merg în centru în Bragadiru la poștă. Și mai știam că e și săptămâna Iberică la Lidl! Nu știam dacă am timp să ajung, dar am reușit. Ah! De-aș fi avut mai mulți bani! :D Oricum, cărțile erau deja plătite, le-am luat de pe Book Depository și sunt superbe!
Am luat așa: cărți Peppa Pig, The Wheels on the bus (știe cântecelul de mult, dar vreau să vadă textul și imaginile) și My new baby (pe care i-o dau mai târziu, cred că după ce nasc):
În drum spre Lidl am trecut pe lângă biserica din Bragadiru, slujba se auzea de afară, soare, flori, liniște. Deși nu sunt o credincioasa inrăită, mereu mi-au plăcut curțile bisericilor. Doar am trecut pe lângă ea și m-a liniștit, relaxat, m-a bine-dispus pentru toată ziua. Aș vrea să vă transmit și vouă liniștea, căldura, soarele și florile, toate împachetate ca o stare sufletească să vă împlinească! :)
De la Lidl mi-aș fi luat mai multe lucruri, atât de decor pentru înfrumusețarea casei, cât și mâncare Iberică. Ah, și oale, ulcele (în care se face și se servește mâncare speficifică) și carafe din lut (pentru Sangria, mmm...) frumos decorate, arătau de parcă ar fi pictate de mână. Și totul la prețuri foarte bune! Chiar mi-am luat litere LOVE roz-pal, pe care vreau să le pun pe o poliță îngustă (pe care o să o iau de la IKEA) alături de niște fotografii cu noi și copiii. :) Și două cuiere foarte frumos decorate (și de inspirație) pentru bucătărie de agățat prosoape, șorțuri, etc. De mâncare am lat o Tortilla cu spanac și un desert cu migdale întregi.
Vă doresc și vouă o zi frumoasă cum am avut eu până la 11, când m-am dus la birou. ;) Vă trimit: DRAGOSTE, LINIȘTE, CĂLDURĂ
marți, 21 aprilie 2015
Toți copiii sunt "cuminți"...
... dacă știi cum să-i abordezi.
Mama lui de cuvânt "cuminte"! M-a bântuit zilele astea cât am stat în familie căci toate rudele îmi întrebau sau, mai rău, îmi amenințau sau șantajau copilul:
"Ești un copil cuminte?"
"Vaaai, ce copil cuminte!"
"Dacă ești cuminte, îți dau bicicleta!"
"Trebuie să fii cuminte și să asculți pe mami/tati/mamaie/etc/etc"
"Dacă nu ești cuminte, îți iau bicicleta!"
"Fii cuminte, că altfel nu-ți mai dau bicicleta!"
Exact asta învață și copilul: să amenințe, să șantajeze, să fie răutacios, etc, că doar asta aude în jur!!!
People, am auzit acest cuvânt de 10 ori pe minut!!! Mă apucaseră și pe mine revolta și nervii și voiam să sparg ceva, să stric ceva, numai să nu fiu cuminte! Acest cuvânt e rudă cu "frumos", din "Tati, joaca-te frumos!", asta așa, ca o mică paranteză. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Jesus, people, doar pentru că sunt mici copiii, nu înseamă că nu au dreptul la o opinie, și mai ales, chiar NU TREBUIE SĂ FACĂ CE VREȚI VOI, ADULȚII!!!
Foarte rare sunt persoanele fără copii care să aibă acel instinct înnăscut să știe să vorbească cu un copil. De fapt ce zic, sunt părinți care tot nu își dezvoltă instinctul să gestioneze o situație cu un copil. Orice copil cooperează și vrea să facă pe plac adultului, mai ales părințior (pe care îi adoră și divinizează), dacă știi cum să îl abordezi. Totul contează: tonul, cât de liniștit sufletește ești, și mai ales faptul să îi vorbești mereu la modul pozitiv.
O situație: fiul meu nu voia să lase la țară caluțul lui alb pe roate, deși mai avea o bicicletă cu care alunecă mai ușor (le-am luat pe amândouă la noi, ca să lăsăm căluțul, să îl aibă acolo pentru dățile viitoare). Cu ceva timp înainte să plecăm (mi-am luat și o marjă de timp, eram relaxați, nu ne grăbeam), făceam altceva, și îi propun prietenește, pe un ton cald, (deci nu i-am impus nimic, deși eu am avut tot timpul în minte că lăsăm caluțul acolo), interogativ (dacă este de acord să-l lase pentru data viitoare când mai venim, și să luăm doar bicicleta cu noi). Copilul a fost de acord imediat. A zis din prima da, s-a gândit foarte puțin și nu s-a mai răzgândit ulterior. A fost "alegerea lui", foarte împăcat și mulțumit că a putut alege. Se cheamă că i-am arătat respect și i-am luat în considerare opinia.
Pe când, dacă i-aș fi spus imperativ, autoritar, "lăsăm calul aici, că așa zic eu!", cum credeți ca s-ar fi simțit și ce ar fi spus?
Am impresia că acest cuvânt, CUMINTE, este un fel de manipulare foarte blândă folosită de adulți, ca să-i facă pe copii (deși nu are efectul scontat, a fost încercat de generații și generații, și tot nu înțeleg de ce oamenii îl mai folosesc...) să-i asculte orbește pe adulți. Adică să-i determine pe copii, într-un fel încât să-și dorească ei, să faca ce vor, de fapt, adulții (ceva oarecum similar cu sistemul educațional tradițional, care și-a propus să scoată adulți manipulabili, dar despre asta, după ce mă voi documenta mai bine).
Aici copilul era în grădină, concentrat să stropească florile și usturoiul stră-bunicii. :) Nu mă mai satur să-l observ și să veghez de la distanță să fie lăsat să exploreze, să se concentreze și să ducă un lucru la bun sfârșit fără întreruperile lipsite de respect ale adulților...
(Acum mă panichez când cineva spune despre copilul meu că e cuminte, mi se pare că ceva nu e în regulă, un copil n-ar trebui să fie "cuminte", să asculte tot ce spun alții. De fapt, cuminte nici nu ar trebui să existe în vocabularul părinților. Repet, copiii sunt liniștiți și cooperanși dacă sunt stimulați pozitiv și continuu. O să fiu vigilentă și o să veghez în continuare!)
Mama lui de cuvânt "cuminte"! M-a bântuit zilele astea cât am stat în familie căci toate rudele îmi întrebau sau, mai rău, îmi amenințau sau șantajau copilul:
"Ești un copil cuminte?"
"Vaaai, ce copil cuminte!"
"Dacă ești cuminte, îți dau bicicleta!"
"Trebuie să fii cuminte și să asculți pe mami/tati/mamaie/etc/etc"
"Dacă nu ești cuminte, îți iau bicicleta!"
"Fii cuminte, că altfel nu-ți mai dau bicicleta!"
Exact asta învață și copilul: să amenințe, să șantajeze, să fie răutacios, etc, că doar asta aude în jur!!!
People, am auzit acest cuvânt de 10 ori pe minut!!! Mă apucaseră și pe mine revolta și nervii și voiam să sparg ceva, să stric ceva, numai să nu fiu cuminte! Acest cuvânt e rudă cu "frumos", din "Tati, joaca-te frumos!", asta așa, ca o mică paranteză. Dar despre asta, cu altă ocazie.
Jesus, people, doar pentru că sunt mici copiii, nu înseamă că nu au dreptul la o opinie, și mai ales, chiar NU TREBUIE SĂ FACĂ CE VREȚI VOI, ADULȚII!!!
Foarte rare sunt persoanele fără copii care să aibă acel instinct înnăscut să știe să vorbească cu un copil. De fapt ce zic, sunt părinți care tot nu își dezvoltă instinctul să gestioneze o situație cu un copil. Orice copil cooperează și vrea să facă pe plac adultului, mai ales părințior (pe care îi adoră și divinizează), dacă știi cum să îl abordezi. Totul contează: tonul, cât de liniștit sufletește ești, și mai ales faptul să îi vorbești mereu la modul pozitiv.
O situație: fiul meu nu voia să lase la țară caluțul lui alb pe roate, deși mai avea o bicicletă cu care alunecă mai ușor (le-am luat pe amândouă la noi, ca să lăsăm căluțul, să îl aibă acolo pentru dățile viitoare). Cu ceva timp înainte să plecăm (mi-am luat și o marjă de timp, eram relaxați, nu ne grăbeam), făceam altceva, și îi propun prietenește, pe un ton cald, (deci nu i-am impus nimic, deși eu am avut tot timpul în minte că lăsăm caluțul acolo), interogativ (dacă este de acord să-l lase pentru data viitoare când mai venim, și să luăm doar bicicleta cu noi). Copilul a fost de acord imediat. A zis din prima da, s-a gândit foarte puțin și nu s-a mai răzgândit ulterior. A fost "alegerea lui", foarte împăcat și mulțumit că a putut alege. Se cheamă că i-am arătat respect și i-am luat în considerare opinia.
Pe când, dacă i-aș fi spus imperativ, autoritar, "lăsăm calul aici, că așa zic eu!", cum credeți ca s-ar fi simțit și ce ar fi spus?
Am impresia că acest cuvânt, CUMINTE, este un fel de manipulare foarte blândă folosită de adulți, ca să-i facă pe copii (deși nu are efectul scontat, a fost încercat de generații și generații, și tot nu înțeleg de ce oamenii îl mai folosesc...) să-i asculte orbește pe adulți. Adică să-i determine pe copii, într-un fel încât să-și dorească ei, să faca ce vor, de fapt, adulții (ceva oarecum similar cu sistemul educațional tradițional, care și-a propus să scoată adulți manipulabili, dar despre asta, după ce mă voi documenta mai bine).
(Acum mă panichez când cineva spune despre copilul meu că e cuminte, mi se pare că ceva nu e în regulă, un copil n-ar trebui să fie "cuminte", să asculte tot ce spun alții. De fapt, cuminte nici nu ar trebui să existe în vocabularul părinților. Repet, copiii sunt liniștiți și cooperanși dacă sunt stimulați pozitiv și continuu. O să fiu vigilentă și o să veghez în continuare!)
joi, 16 aprilie 2015
Prima oară la muzeul național de istore naturală Grigore Antipa
Am fost la muzeul național de istore naturală Grigore Antipa când eram foarte mică. Îmi amintesc vag o gorilă mare neagră și un schelet uriaș de elefant sau dinozaur și parcă și un paiajen păros. De atunci nu am mai ajuns și de mult timp îmi propusesem să merg, mai ales după renovare.
Azi (duminică 29 martie 2015), am zis gata, TREBUIE să mergem cu copilul! Destul am stat în casă din cauza vremii ploioase. Deși nu am mers doar pentru el ci și pentru noi, a fost o ocazie foarte bună de a ieși din casă și de petrecut o zi liberă în familie și descoperind lucruri interesante.
Mai mult am alergat printre vitrine, eu eram între copil și soț. Unul o lua înainte, celălalt rămânea în urmă să studieze liniștit. L-au impresionat animalele împăiate, porțiunea care imită grota, chiar l-a speriat. Cel mai mult l-a impresionat scheletul de dinozaur (pe carere nu știu dacă l-a perceput în raza vizuală în totalitate), deși mi-a lăsat impresia că nu înțelegea că e doar scheletul de oase și-i lipsește carnea. Nu cred că poate abstractiza încă la vârsta de 3 ani. Nu știu ce a înțeles din machetele în curs de pregătire cu stadiile unei sarcini în secțiune transversală și fătul din burtica mamei...
Una peste alta, atâtea animale în mărime naturală l-au impresionat, căci își aduce aminte de Muzeul Grigore Antipa și ar mai vrea să meargă. Vom mai merge, asta e sigur. Mai ales că au și o expoziție de paianjeni vii pe care am lăsa-to pentru altă dată.
Așa muzeul după renovare nu m-a impreionat. S-a apropiat de normele europene, dar cu aceleași exponate ca acum 30 de ani. Am apreciat munca depusă pentru reconstituirea habitatelor. Am văzut muzee mai mari și mai frumoase. Oricum, arată a muzeu civilizat, un loc unde mă voi întoarce cu copiii.
Azi (duminică 29 martie 2015), am zis gata, TREBUIE să mergem cu copilul! Destul am stat în casă din cauza vremii ploioase. Deși nu am mers doar pentru el ci și pentru noi, a fost o ocazie foarte bună de a ieși din casă și de petrecut o zi liberă în familie și descoperind lucruri interesante.
Mai mult am alergat printre vitrine, eu eram între copil și soț. Unul o lua înainte, celălalt rămânea în urmă să studieze liniștit. L-au impresionat animalele împăiate, porțiunea care imită grota, chiar l-a speriat. Cel mai mult l-a impresionat scheletul de dinozaur (pe carere nu știu dacă l-a perceput în raza vizuală în totalitate), deși mi-a lăsat impresia că nu înțelegea că e doar scheletul de oase și-i lipsește carnea. Nu cred că poate abstractiza încă la vârsta de 3 ani. Nu știu ce a înțeles din machetele în curs de pregătire cu stadiile unei sarcini în secțiune transversală și fătul din burtica mamei...
Una peste alta, atâtea animale în mărime naturală l-au impresionat, căci își aduce aminte de Muzeul Grigore Antipa și ar mai vrea să meargă. Vom mai merge, asta e sigur. Mai ales că au și o expoziție de paianjeni vii pe care am lăsa-to pentru altă dată.
Așa muzeul după renovare nu m-a impreionat. S-a apropiat de normele europene, dar cu aceleași exponate ca acum 30 de ani. Am apreciat munca depusă pentru reconstituirea habitatelor. Am văzut muzee mai mari și mai frumoase. Oricum, arată a muzeu civilizat, un loc unde mă voi întoarce cu copiii.
marți, 14 aprilie 2015
Sâmbătă ploioasă în casă
Azi e o zi mohorâtă (28.03.2015), înnorată și ploioasă. Ar fi trebuit să merg la munte cu colegii, iar soțul meu la raliul Brașovului cu câțiva prieteni, să-și serbeze ziua de naștere de cu o săptămână în urmă. Dar pentru că nu am avut persoana cu care să las copilul acasă, am rămas eu. Și bine am făcut, căci a plouat toată ziua și nici soțul meu nu s-a mai dus. A preferat să mai muncească puțin (munca e a doua lui natură, de fapt ce zic, e prima!).
Bine, cel mai și cel mai mult am rămas cu copilul acasă pentru că nu s-a simțit bine, e sub tratament pentru otită și când e bolnav îmi cere prezența mai mult. Și nu puteam să mă distrez sau relaxez cu gândul la cum s-o simți și cum îi va fi dor de mine. Copiii iubesc total, nu știu altfel, nu puteam rata o zi de iubire autentică pentru nimic altceva!
Cu o seară înainte, soțul meu i-a promis că-i cumpără bicicletă, că i-a dat iepurașul de Paște bani. Își dorea el o bicicletă albastră de care a mai văzut la copii, dar din aia din plastic, ușoară și fără pedale. Nu am fost niciodată de acord cu jucăriile de plastic. În fine, areși soțul dreptate, la motivul meu ca e de plastic și poate cădea și se lovi foarte ușor, mi-a replicat caă așa învață să-și țină echilibrul. The man's got a point, cu asta m-a convins, plus că și-o dorea mult și copilul.
Și bine a făcut că i-a cumpărat-o (cu banii de la iepuraș ;)). Sâmbătă a alergat copilul de colo-colo prin casă, măcar a mai făcut mișcare! :)
Bine, cel mai și cel mai mult am rămas cu copilul acasă pentru că nu s-a simțit bine, e sub tratament pentru otită și când e bolnav îmi cere prezența mai mult. Și nu puteam să mă distrez sau relaxez cu gândul la cum s-o simți și cum îi va fi dor de mine. Copiii iubesc total, nu știu altfel, nu puteam rata o zi de iubire autentică pentru nimic altceva!
Cu o seară înainte, soțul meu i-a promis că-i cumpără bicicletă, că i-a dat iepurașul de Paște bani. Își dorea el o bicicletă albastră de care a mai văzut la copii, dar din aia din plastic, ușoară și fără pedale. Nu am fost niciodată de acord cu jucăriile de plastic. În fine, areși soțul dreptate, la motivul meu ca e de plastic și poate cădea și se lovi foarte ușor, mi-a replicat caă așa învață să-și țină echilibrul. The man's got a point, cu asta m-a convins, plus că și-o dorea mult și copilul.
Și bine a făcut că i-a cumpărat-o (cu banii de la iepuraș ;)). Sâmbătă a alergat copilul de colo-colo prin casă, măcar a mai făcut mișcare! :)
duminică, 15 martie 2015
Acum stiu de ce copiii au nevoie de ambii parinti
Din literatura de specialitate stiam ca, de cele mai multe ori, copiii care provin dintr-un mediu dezorganizat, cu parinti divortati, ajung infractori, criminali, in general oameni cu o viata agitata/dezorganizata.
Ma uitam si la copilul meu ca era altfel in prezenta tatalui lui sau a bunicului. Cand lipsesc, le simte lipsa, si cand se revad, le spune si arata dragostea lui neconditionata. Eram un pic geloasa, recunosc, sa vad ca eu, ca mama, nu sunt suficienta. Si nici inconjurat de toata iubirea de mama si bunica si oricine ar mai fi in jur sa-i cresca, cand e tatal si bunicul, copilul isi schimba comportamentul, e mai fericit, mai implinit.
Acum cateva luni, cand ramaneam doar eu cu el acasa si se supara pe mine din varii motive, cerea la tati. Chiar ma gandem cu invidie si gelozie daca ma iubeste pe mine mai putin... Apoi sotul mi-a zis ca si dupa mine plange cand raman doar ei. Fiu! M-am linistit! Ma iubeste si pe mine! :D
Ieri am avut o revelatie, nu mai stiu cum, mi-am dat seama ca un copil are nevoie de ambii parinti ca de niste poli intre care el oscileaza. Are nevoie de amandoi ca sa poata oscila, sa se poata ghida. Parintii sunt doi nu degeaba, ei sunt farurile, sunt punctele de sprijin si de orientare pentru un copil.
Acum, nu am nimic cu homosexualii, dar nu degeaba parintii sunt de sexe diferite, e nevoie de o parte feminina si una masculina (atat la propriu cat si la figurat). Unul e rece, altul cald, unul sensibil, altul mai pragmatic, etc, se completeaza reciproc (desigur, rolurile se pot schimba oricand). Cu unul discuta ceva, cu celalalt parinte discuta altceva/altfel. Dar intre doi parinti copilul se simte cel mai in siguranta, are mai multa incredere in el insusi si in mediul inconjurator.
Spun asta dupa o saptamana de observat copilul dupa o lipsa de acasa de aproape trei saptamani (cea mai lunga perioada departe de noi pana la varsta de trei ani). L-am luat acasa duminica si luni dimineata la gradi era terminat, foarte trist, aproape ca-i venea sa planga, dar s-a abtinut. Apoi, luni dupa gradi era nerabdator sa ne vada. Ne-a facut o gramada de declaratii ca ne iubeste, a stat la mine in brate, ne-am imbratisat mult, ne-am marturisit dorul reciproc. Si cam toata saptamana ne-am facut declaratii de dragoste zilnic de mai multe ori. Apoi in zilele urmatoare era bucuros sa mearga la gradi, se ducea cu zambetul pe buze in clasa, ne-a zis chiar ca ne iubeste, si pe mine si pe ta-su, ca-l ducem la gradi...
Duminica, atunci cand de regula suntem amandoi acasa si petrecem cel mai mult timp toti trei, copilul e cel mai fericit. Nu stie cum sa se mai comporte, cum sa-si gestioneze emotiile puternice de fericire - se vede pe el.
Asadar, mai ganditi-va cand vreti sa divortati (recunosc ca si eu am cochetat cu gandul asta, desi nu aveam vreun motiv intemeiat, erau doar frustrari personale ce se pot rezolva si altfel) atunci cand e un copil mic la mijloc. Chiar daca par sa nu fie afectati, ei sunt. Pentru ca ei sunt foarte sensibili la tot ce-i inconjoara. Doar din simplul fapt ca sunt sensibili la starea mamei, asa cum e mama asa sunt si ei, ei chiar oglindesc comportamentul si starea parintilor, si ne dam seama cat sunt de sensibili la tot ce-i inconjoara.
Acest post nu se vrea o pledoarie pentru a ramane impreuna cu orice chip de dragul copiilor. Nu. Sunt si cazuri cand este mult mai bine pentru copil ca parintii sa se desparta. Acest post este doar o revelatie proprie din observarea propriului copil si a comportamentului lui. Inainte doar vedeam ca e mai fericit langa partea masculina din familie, acum inteleg si de ce. :)
Ma uitam si la copilul meu ca era altfel in prezenta tatalui lui sau a bunicului. Cand lipsesc, le simte lipsa, si cand se revad, le spune si arata dragostea lui neconditionata. Eram un pic geloasa, recunosc, sa vad ca eu, ca mama, nu sunt suficienta. Si nici inconjurat de toata iubirea de mama si bunica si oricine ar mai fi in jur sa-i cresca, cand e tatal si bunicul, copilul isi schimba comportamentul, e mai fericit, mai implinit.
Acum cateva luni, cand ramaneam doar eu cu el acasa si se supara pe mine din varii motive, cerea la tati. Chiar ma gandem cu invidie si gelozie daca ma iubeste pe mine mai putin... Apoi sotul mi-a zis ca si dupa mine plange cand raman doar ei. Fiu! M-am linistit! Ma iubeste si pe mine! :D
Ieri am avut o revelatie, nu mai stiu cum, mi-am dat seama ca un copil are nevoie de ambii parinti ca de niste poli intre care el oscileaza. Are nevoie de amandoi ca sa poata oscila, sa se poata ghida. Parintii sunt doi nu degeaba, ei sunt farurile, sunt punctele de sprijin si de orientare pentru un copil.
Acum, nu am nimic cu homosexualii, dar nu degeaba parintii sunt de sexe diferite, e nevoie de o parte feminina si una masculina (atat la propriu cat si la figurat). Unul e rece, altul cald, unul sensibil, altul mai pragmatic, etc, se completeaza reciproc (desigur, rolurile se pot schimba oricand). Cu unul discuta ceva, cu celalalt parinte discuta altceva/altfel. Dar intre doi parinti copilul se simte cel mai in siguranta, are mai multa incredere in el insusi si in mediul inconjurator.
Spun asta dupa o saptamana de observat copilul dupa o lipsa de acasa de aproape trei saptamani (cea mai lunga perioada departe de noi pana la varsta de trei ani). L-am luat acasa duminica si luni dimineata la gradi era terminat, foarte trist, aproape ca-i venea sa planga, dar s-a abtinut. Apoi, luni dupa gradi era nerabdator sa ne vada. Ne-a facut o gramada de declaratii ca ne iubeste, a stat la mine in brate, ne-am imbratisat mult, ne-am marturisit dorul reciproc. Si cam toata saptamana ne-am facut declaratii de dragoste zilnic de mai multe ori. Apoi in zilele urmatoare era bucuros sa mearga la gradi, se ducea cu zambetul pe buze in clasa, ne-a zis chiar ca ne iubeste, si pe mine si pe ta-su, ca-l ducem la gradi...
Duminica, atunci cand de regula suntem amandoi acasa si petrecem cel mai mult timp toti trei, copilul e cel mai fericit. Nu stie cum sa se mai comporte, cum sa-si gestioneze emotiile puternice de fericire - se vede pe el.
Asadar, mai ganditi-va cand vreti sa divortati (recunosc ca si eu am cochetat cu gandul asta, desi nu aveam vreun motiv intemeiat, erau doar frustrari personale ce se pot rezolva si altfel) atunci cand e un copil mic la mijloc. Chiar daca par sa nu fie afectati, ei sunt. Pentru ca ei sunt foarte sensibili la tot ce-i inconjoara. Doar din simplul fapt ca sunt sensibili la starea mamei, asa cum e mama asa sunt si ei, ei chiar oglindesc comportamentul si starea parintilor, si ne dam seama cat sunt de sensibili la tot ce-i inconjoara.
Acest post nu se vrea o pledoarie pentru a ramane impreuna cu orice chip de dragul copiilor. Nu. Sunt si cazuri cand este mult mai bine pentru copil ca parintii sa se desparta. Acest post este doar o revelatie proprie din observarea propriului copil si a comportamentului lui. Inainte doar vedeam ca e mai fericit langa partea masculina din familie, acum inteleg si de ce. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)